Qui bono – Blog

Medicina alopata, concerne farma, vaccin, boli cronice, coruptie

Pecunia non olet! Banii nu au miros!

Pecunia non olet! Banii nu au miros!

după Johannes Jürgenson – Minciunile rentabile ale ştiinţei

„Die lukrativen Lügen der Wissenschaft“ – 2002, Edition Resolut

…………………………………….

Fără panică! Catastrofa nu va avea loc!

„Se confirmă mereu şi mereu: cu cât mai de necrezut este presupunerea, cu cât mai senzaţional diagnosticul, cu cât mai de neimaginat ideea şi cu cât mai absurdă teoria, cu atât mai puţine întrebări incomode vor fi puse.“

Dr. med. Werner Hartinger, cu privire la AIDS

Ce părere aveţi despre unii oameni de ştiinţă flămânzi de glorie şi bani, care crează o boală care nu există în fapt, pe care o declară o „periculoasă epidemie“, provocată de un amărât de agent patogen, despre care nici măcar nu se ştie dacă întradevăr există, iar ca încoronare a întregii mascarade se propune pentru terapie o substanţă despre care se ştie că este o otravă pentru organismul uman şi care provoacă exact simptomele bolii pe care aparent ar trebui să o combată?

(Nota Qui bono: Şi vă cer părerea Dumneavoastră, pentru că părerea mea respiră cu fiecare articol publicat în www.quibono.net, deci presupun că o ştiţi deja.)

Nu, nu este un roman poliţist! Nici un nou film cu Indiana Jones sau James Bond! Vorbesc aici despre cel mai mare scandal din ştiinţa medicală de până acuma, scandal care poartă scurtul nume de AIDS. Dar să o luam punctual.

Marea majoritate a oamenilor vor găsi de neînchipuit ideea că un om de ştiinţă competent cercetează ani la rând urmele unei fantome, fără a-şi da seama că este în căutarea unei năluci. Şi desigur, fiecare om de bună credinţă va întreba nedumerit:  „Bine, dar de ce oare au murit toţi aceşti oameni, dacă nu de AIDS?“ Vom înţelege mai bine în curând. Puţină răbdare deci.

Principala problemă a cercetării AIDS este aceea că de la bun început s-a „fixat“ pe ideea că un virus crează această boală, deşi dovezile pentru această presupunere sunt extrem de slabe, dacă nu cumva lipsesc chiar cu desăvârşire. Ideea virusului HIV a fost între timp literalmente desfiinţată de nenumărate ori, de către nenumăraţi oameni de ştiinţă competenţi şi cunoscuţi, şi totuşi…..?

Şi totuşi până în ziua de astăzi ştiinţa oficială se ţine „cu dinţi“ de teoria virală a originii AIDS. De virusul HIV! Şi nu perminte, într-o manieră demnă de „1984“ a lui Orwell, absolut nici o părere contrară.

(Nota Qui bono: Să fim de la bun început foarte clari într-o privinţă: afecţiunea AIDS, cunoscută la noi şi sub numele de SIDA – sindromul imuno-deficitar autodobândit – este o afecţiune reală, a cărei existenţă nu este contestată de nimeni, cu atât mai puţin de mine. Ceea ce este contestat însă în rândurile de mai jos, este cauza primară a acestei boli, şi anume virusul HIV, precum şi metodele terapeutice ce decurg din această eroare dorită. În această privinţă se pot consulta suplimentar, şi chiar mi-aş permite să vă recomand să o faceţi, lucrarea Domnului Dr. Claus Köhnlein, „Virus-mania“ pe larg tradusă în www.quibono.net precum şi toate articolele din rubrica AIDS-HIV ale acestui Site.)

Din încăpăţânarea cu care în continuare este susţinută ideea agentului patogen HIV au rezultat pentru medicină pe de o parte, numai eşecuri remarcabile, iar pentru cei atinşi de această afecţiune, pacienţii, numai suferinţă şi, în cele din urmă, o moarte prematură.

S-au investit şi se mai investesc încă uriaşe sume de bani, deşi nu s-a realizat până în prezent nici un succes terapeutic, nu s-a preparat nici un vaccin, nu s-a descoperit nici o terapie eficientă. În fiecare oră zeci de copii mor de foame pe acest Pământ, iar noi aruncăm miliarde de dolari în gurile hămesite şi mult prea larg deschise ale concernelor farma şi ale câtorva Doctori Frankenstein, care mai nou se numesc virologi! Atunci când cineva se urcă pe vaporul greşit, nu-i va fi de nici un folos toată ştiinţa şi toţi banii. Nu va putea să găsească cabina rezervată pentru el!

Se trece de regulă cu vederea faptul că sub numele de „cercetarea AIDS“ în fapt este vorba doar de cercetarea virologică, sau mai exact, de tehnologia genetică! Această „încurcare a borcanelor“ duce la alimentarea în continuare cu uriaşe fonduri financiare a acestei excrocherii.

Întreaga poveste a început în 23 Aprilie 1984, atunci când medicul american Robert Gallo a convocat o conferinţă de presă unde a lansat ipoteza că agentul patogen al misterioasei boli este identificat, de Gallo bineînţeles, ca fiind un nou virus pe numele său, HTLV 3 (mai târziu rebotezat HIV). A fost poate pentru prima oară în istoria modernă, şi din păcate ruşinoasă a medicinei, când s-a făcut o astfel de afirmaţie într-o conferinţă guvernamentală de presă, fără a exista nici măcar un singur studiu publicat în literatura de specialitate, asupra presupunerilor şi afirmaţiilor făcute!

În continuare, „infractorul“ Gallo (astăzi este un fapt de notorietate furtul şi plagiatul pe care Gallo l-a întreprins cu această ocazie, profitând de materialele trimise spre control şi confirmare de Luc Montagnier de la Institutul Louis Pasteur din Paris) afirma în acestă conferinţă că „sindromul“ este nu numai provocat de acest virus, dar este şi cu siguranţă incurabil, deci mortal, şi pe deasupra şi transmisibil, deci epidemic. Din fericire, el, Gallo, a reuşit să pună la punct un test, prin care la pacienţi boala poate fi descoperită din timp, astfel încât în viitor se vor putea dezvolta metode terapeutice, ba chiar şi un vaccin, care ne va scăpa de „inamic“. Desigur, chiar în aceaşi zi, Gallo a depus un Patent pentru drepturile asupra respectivului test. Dar abea la 3 săptămâni după aceasta, a apărut prima relatare „ştiinţifică“ asupra virusului într-o revistă de specialitate! Abea mai târziu a ieşit la iveală furtul lui Gallo, dar erau deja în joc sume de bani mult prea mari, care rezultau din drepturile de Patent.

Mass-media, flămândă ca întotdeauna după ştiri de senzaţie, a aruncat pe piaţă ediţii speciale cu titluri mari şi roşii, anunţind dispariţia omenirii! Iar oamenii, încrezători în ştiinţă, s-au îngrozit în faţa ameninţării epidemiei de AIDS-HIV. A izbucnit isteria şi panica. Şi producţia accelerată de prezervative.

(Nota Qui bono: O lecţie foarte repede învăţată de concernele farma, care de atunci folosesc metoda „băgatului în sperieţi“ de câte ori au chef de mai mulţi bani. Şi au cam mai tot timpul chef! Căci PECUNIA NON OLET! BANII NU AU MIROS!)

Şi mai ales a început „vremea patimilor“ pentru cei care erau sau nu infectaţi cu presupusul virus, şi deci condamnaţi la moarte. Milioanelor de oameni, (din lumea despre care ne place nouă cu un orgoliu prostesc să credem că este „civilizată“) educaţi de mici în şcoală să aibe încredere oarbă în ştiinţă, le-a fost indusă frica şi groaza de contactul corporal, de sex, de răniri sau de boală.

De la bun început totul a fost regizat astfel ca să apară cum că oamenii de ştiinţă sunt unanimi în aceptarea ideii unui agent patogen cauzator al bolii. Ceea ce în fapt nu este nici pe departe adevărat. Începând cu 1987, din ce în ce mai mulţi experţi competenţi au atenţionat permanenet că teza oficială nu este corectă, că este plină de contradicţii. Printre criticii teoriei (minciunii?) oficiale se găsesc nume de personalităţi de înalt rang din elita ştiinţifică: biologul molecular Walter Gilbert, laureatul cu Premiul Nobel Kerry Mullis, Dr. Peter Duesberg, Grupul Perth condus de biofiziciana Eleni Papadopulos-Eleopulos, doctorul Val Turner, patologul John Papadimitriou şi mulţi alţii.

Doar că presa, şi în general mass-media, a trecut permanent sub tăcere părerile critice. De ce oare? Pentru că un ziar (în cazul în care este independent de vreun concern industrial, ceea ce nu se prea întâmplă) se finanţează din reclame, iar cele mai bine plătite sunt cele ale industriei farmaceutice! PECUNIA NON OLET!

Criticul AIDS Christoph Pfluger formula astfel în 1989 în revista germană „raum&zeit“, singura la acea vreme care a „îndrăznit“ să critice teoria oficială: „De la bun început, în numele „eliminării unei crize“ au fost atribuite drepturi ştiinţifice speciale, un truc pe care îl cunoaştem de multă vreme din politică, şi care de cele mai multe ori a avut urmări nefaste. Nu există necesitatea unei dezbateri ştiinţifice a diferitelor ipoteze. Din contră! A doua eroare a fost aceea a excluderii publicului larg de la dezbaterea asupra temei. Faptul că materia aceasteia este complexă nu înseamnă că trebuieşte lăsată doar pe mâna unui cerc restrâns de specialişti.“

(Nota Qui bono: Căci vedem unde am ajuns astăzi, în 2010, datorită „specialiştilor“ în tot felul de gripe, papilloame şi vaccinuri!)

Dar să aruncămo privire asupra tezelor criticilor teoriei HIV mai îndeaproape şi să încercăm să ne facem singuri o imagine. Mie mi se pare cel mai elegant lucru, ca pentru a combate o teorie falsă, să-i foloseşti propriile argumente, ceea ce în cazul AIDS-HIV nu este deloc greu. Teoria ADIS-HIV este atât de plină de contradicţii, încât însuşi adepţii ei, prin propriile declaraţii ajung pe tărâmul absurdului.

Ce este de fapt AIDS?

Aparent AIDS este o boală nouă! Şi totuşi, aşa cum arată însuşi numele, nu este o boală, ci un sindrom! Adică o sumă de boli diferite, care sunt de foarte multă vreme cunoscute. Găsim aici grave afecţiuni inflamatorii pulmonare, cum este PCP (Pneumocystis-carinii-Pneumonie), cancer (Sarcoma Kaposi, etc.), infecţii fungice (Candiasis), afecţiuni mentale (demenţă), anemie corporală generalizată (Cahexie), dar şi afecţiuni răspândite mai peste tot în lume cum sunt oboseala cronică, transpiaţia nocturnă, herpesul, diareea cronică, febră, pierdere în greutate (slăbire, sindromul Wasting), alergii de tot felul, afecţiuni dermatologice.

(Surse: „raum&zeit” special 4: „AIDS” – Dichtung und Wahrheit“; Christoph Pfluger in „Diagonal” 8/90 (Schweiz) Titlul: „Stell Dir vor, es ist AIDS, und kein Virus macht mit – AIDS ein ansteckender Irrtum ?”; Peter Duesberg, raum&zeit special 4, S.133, 1995.)

În Africa afecţiunile care acolo sunt larg răspândite şi cunoascute de peste o sută de ani, mai nou sunt incorporate în „catalogul“ AIDS, respectiv diagnozate ca AIDS, fără măcar a se efectua un test, aşa de revelator sau nu cum o fi el. În ultimă instanţă ce anume este AIDS şi ce nu hotărăşte medicul care efectuează consultaţia.

(Nota Qui bono: OMS şi ONU plătesc un „bonus“ medicului respectiv pentru fiecare nou pacient  sau caz descoperit. De asemenea guvernele ţărilor africane respective, despre a căror corupţie sper că nu mai este cazul să vorbim,  primesc ajutoare financiare, care desigur că nu sunt oferite mai departe celor suferinzi. Deci…. PECUNIA NON OLET!)

După ce epidemia de AIDS a anilor 80 nu s-a răspândit aşa cum prevesteau noii „Nostradamus“ virologi, au fost în mod artificial tot mai multe afecţiuni incluse pe lista (catalogul) sindromului AIDS, doar-doar se va obţine o creştere a numărului de cazuri.

(Nota Qui bono: Ceea ce se petrece chiar astăzi,exact în aceiaşi manieră, cu gripa porcină, pentru care nu se mai efectuează teste, şi orice guturai este o „nouă gripă“!)

Responsabil pentru „definiţia“ AIDS este organizaţia americană „Center of Desease Control” (CDC), cu sediul în Atlanta, conform căreia sunt incluse 32 de boli ca fiind „indicii AIDS“. Elementul comun al acestor afecţiuni este „colabarea sistemului imunitar“, care este măsurată prin limfocitele T4 (sau CD4). Ce se întâmplă de fapt cu aceste limfocite T4 (Th1-Th2), şi de ce anume numărul lor este în anumite cazuri, în sânge, scăzut, ştim deja de 10-15 ani. Dar se pare că cei de acolo nu stiu (sau se fac că nu ştiu). Ca urmare a slăbirii sistemului imunitar, este deschisă „poarta“ de intrare în organism a infecţiilor oportunistice de tot felul, fapt ce duce în final, mai devreme sau mai târziu, la decesul pacientului. O primă contradicţie majoră este însă includerea în „catalogul“ AIDS a cancerului! Se ştie că acesta provoacă o creştere a celulelor, şi nu o scădere a lor. Deşi medicina naturistă (integrală) susţine teza formării cancerului ca urmare a unui deficit imunitar, medicina alopată, şcolastică, refuză această teorie (deşi face excepţie în cazul AIDS!).  Nici o altă boală, sau sindrom, nu este în medicină atât de subiectiv şi capricios diagnosticată. Ceea ce, având în vedere prognoza „mortală“, este iresponsabil şi lipsit de logică.

Diabolicul virus

Dar lucrurile merg şi mai departe: pentru toate aceste aproape 40 de boli foarte diferite una de alta, se pare că este vinovat doar un singur virus. Anume retrovirusul HIV (iniţial HTLV3), care reuşeşte cumva să se infiltreze în celulele T4, pe care le constrânge astfel la activitatea de replicare a virusului şi în acelaşi timp le distruge, declanşând astfel toată suferinţa pacientului.

(Nota Qui bono: Cu alte cuvinte Gallo a descoperit primul virus „sinucigaş“. Lipsa de logică a  teoriei este monumentală: virusul are nevoie de celulă pentru a se înmulţi, a supravieţui ca specie, şi în consecinţă… omoară celula! Adică natura e tembelă, şi Gallo deştept. Este cunoscut faptul că virusurile cele mai eficace sunt cele care folosesc celula fără a o distruge. Dar asta nu dă bine în „concept“.)

Dar oare cum poate aşa ceva funcţiona? Gallo, multă vreme considerat „Papa“ AIDS-ului, recunoaşte singur că virusul – presupunând că există şi face aşa ceva – infectează numai una din 10.000 de celule T4 (adică vax-albina, ar zice Mama Omida). Alte surse vorbesc de una din 500-3.000 de celule T, ceea ce oricum nu „salvează“ teoria, căci în acelaşi timp măduva osoasă produce o cantitate de mii de ori mai mare de celule T. Cum se poate oare înfrânge o armată căreia îi distrugi 1.000 de soldaţi, şi în acelaşi timp locul lor este luat  de 10.000? La întrebarea asta experţii AIDS încă nu au reuşit să dea un răspuns pertinent.

(Surse: 152 H. Dancygier: „AIDS-Ein klinischer Leitfaden”, Thieme, 1989; R. Gallo: „Virus Hunting”, dt: „Die Jagd nach dem Virus”, 1991)

Nici faptul că în cazul anumitor boli, cum ar fi Sarcoma Kaposi, nu poate fi găsit nici măcar un singur virus în ţesutul bolnav, nu poate primi nici un răspuns din partea „marilor experţi“! Şi nici în cazul demenţei. Nici nu ar fi posibil, căci virusul se cuplează doar la celulele care de divid (înmulţesc), ori celulele nervoase nu au această proprietate! „Şansele ca HIV să provoace o gravă afecţiune limfocitelor T sunt egale cu acelea ale unui biciclist care vrea să se deplaseze mai rapid decât un avion cu reacţie!“ (Sursa: Duesberg, r&z special 4, S.155, 1995).

Problema este însă că în persoanele sănătoase testate se pot găsi uneori chiar şi până la de 40 de ori mai multe celule T aparent infectate HIV decât la muribunzii pacienţi AIDS! Asta cum se mai poate explica?

(Surse: Schnittman et al., 1989; Simmonds et al., 1990; Schnittman et al., 1989; Salahuddin et al., 1988; Simmonds et al., 1990; Bagasra et al., 1992)

Înseamnă că este practic imposibil ca virusul să fie agentul patogen al AIDS! Pe deasupra, retrovirusurile NU UCID SAU DISTRUG CELULELE-GAZDĂ. NU SUNT CITOZIDALE! În natură nu se cunoaşte o astfel de „manie sinucigaşă“, în care existenţe vii îşi distrug singure posibilitatea de reproducere. Este ca şi cum bărbaţii, în dorinţa de a avea un urmaş, s-ar castra mai întâi! Tocmai acesta a fost motivul pentru care retrovirusurile au fost foate mult timp suspectate de a cauza cancer (înmulţire anormală a celulelor, şi nicidecum distrugerea lor). Teză care între timp a fost infirmată ştiinţific. Faptul că HIV nu provoacă „nimic“ celulelor T, reiese clar şi din liniile celulare infectate, pe care cercetătorii AIDS le cultivă în laboratoare. Acestea se divid (înmuţeasc) genereţii după generaţii, şi asta la o prezenţă virală infinit mai mare decât cea care se poate constata în corpul pacienţilor AIDS.

Păi atunci, ce mama sărăiei este chestia asta pe care Gallo şi Montagnier au „descoperit-o“? Acuma, un retrovirus este doar un fragment de ARN într-o membrană proteinică. Pentru a se putea înmulţi, are nevoie de un aparat biochimic care este o celulă, capabilă a citi informaţia genetică şi deci astfel a replica un virus, a crea unul nou, la fel cu cel „citit“. Însă în mod normal celula îşi citeşte doar propriul ARN atunci când produce noi proteine, deci numai „schema cu informaţii“ care este memorată în ADN-ul propriu. Pe vremuri se credea că doar datele ARN sunt transcrise din ADN, nu şi invers. În 1958 însă Temin şi Rubin (ambii se numără printre criticii teoriei AIDS) au descoperit că anumite virusuri sunt capabile să introducă secvenţe din propriul ARN în ADN-ul celular, şi anume cu ajutorul unei enzime denumite „reverse Transkriptase” (transcriere inversă). Astfel de virusuri au fost denumite retrovirusuri, şi deşi ele constituie doar o foarte mică familie printre virusuri, sunt cel mai bine studiate.

Pe vremuri, guvernul Nixon, pe lângă războiul din Vietnam, a mai declanşat încă un război, cel contra cancerului, declanşând un nou program-mamut de cercetări, care avea ca sarcină să descopere dacă retrovirusurile provoacă maladia secolului, cancerul. Sau mai degrabă avea ca scop să asigure un loc de muncă sigur virologilor şi venituri grase companiilor farmaceutice.

Peter Duesberg, unul dintre cei implicaţi în acest program, a descoperit întradevăr astfel de „oncogene“ şi a pus primul bazele unei „hărţi genetice a retrovirusurilor“. În afara acestor câtora oncogene, care erau din punct de vedere clinic complect lipsite de relevanţă, întregul proiect a fost o „catastrofă“. Cancerul nu s-a „lăsat“ explicat şi înfrânt prin teoria virală. Aici ar fi de menţionat că şi la acea vreme, homosexualii, prostituatele şi negrii erau suspectaţi a răspândi virusuri cancerigene, la fel ca şi astăzi. (Sursa: Ellison & Duesberg: „Why we never win the war on AIDS”, Inside Story

Communicatios, El Cerrito CA, 1994)

Se considera că, atunci când „reverse Transkriptase” este activă, trebuie să fie retrovirusuri la mijloc. Această idee s-a dovedit ulterior a fi şi ea greşită, deoarece această enzimă apare în toate procesele vieţii. Celulele (inclusiv cele umane) conţin fragmente genetice, care seamănă foarte mult cu retrovirusurile (dacă nu cumva tocmai aici putem vorbi de o „confuzie monumentală“), care se pot înmulţi cu ajutorul acestei „reverse Transkriptase” şi care sunt denumite „gene retrovirale“, respectiv „retro-transponsone“. (Sursa: material informativ amplu în raum&zeit Nr. 77, S.25, 1995)

Aceste procese erau cunoscute virologilor încă din 1981, deci cu trei ani înainte de isprava cu furtul lui Gallo! Este oare deci vorba de neglijenţă ştiinţifică, faptul că grupurile de cercetători din jurul lui Montagnier şi Gallo au pretins descoperirea unui nou retrovirus, deşi putea fi observată activitatea de „reversen Transkriptase”? Fotografiile prezentate de cele două grupări (sportive?) ne prezintă particule celulare despre care se presupune, dar nu s-a adus niciodată o dovadă în acest sens, că ar reprezenta un retrovirus!

(Nota Qui bono: În fapt guvernul american hotărâse în 1982-1983, anularea subvenţiilor pentru „Războiul contra cancerului“, datorită insucceselor pe „teatrul de luptă“, fapt ce ar fi lăsat pe drumuri o grămadă de cercetători, virologi şi alţii ca ei. Tocmai de aceea se impunea cu necesitate, descoperirea unui „nou duşman al USA“, astfel încât războiul să continue şi subvenţiile grase să curgă mai departe. Tocmai de aceea virologii au strâns rândurile în jurul lui Gallo-Montagnier, căci astfel îşi apărau „obiectul muncii“ şi propriul buzunar. PECUNIA NON OLET!)

Zâmbiţi, vă rog!

„Nici o fotografie a unei particule HIV izolate nu a fost vreodată publicată, şi acelaşi lucru este valabil pentru proteinele virusului şi pentru materialul său genetic. Ceea ce a fost în schimb publicat sunt fotografii ale unor particule asemnănătoare virusurilor, în culturi de celule, care sunt fixate chimic şi tăiate în fleii extrem de subţiri (pentru a putea fi fotografiabile), dar nici un virus izolat (care ar putea fi fotografiat ca întreg, fără a fi nevoie să fie „fixat“), nemai vorbind de structuri din sângele uman sau lichide, care să corespundă ca aspect modelului virusului HIV. Ceea ce cunoaşte toată lumea ca fiind virusul HIV, cu antene şi culori vii, este un „model“ creat de designeri pe computer.“

(Sursa: Dr. Stefan Lanka in: „HIV – Realität oder Artefakt ?” in raum&zeit 77, 1995)

Şi apropos fotografii: agenţia de fotografii new-yorkeză „Stock Market“ aprovizionează presa de ani de zile printre altele cu fotografii color luate cu microscopul electronic, care poartă titluri ca: virusul HIV, denumit şi HTLV3. Aici putem vedea corpuscule rotunde şi multe puncte galbene, care ne sunt lămurite de către jurnalişti ca fiind „noi virusuri care ies din celule“. Cercetările revisteri „raum&zeit“ la CDC au relevat faptul că preparatul fotografiat provenea din sângele unui „infectat HIV“ care fusese introdus în eprubetă pe o cultură de celule leucemice. Fotografia originală alb-negru (microscopul electronic nu poate face poze color!) a fost „preparată“ la computer de către un fotograf, care a introdus punctele galbene în imagine! Fotografia nu arată nimic altceva decât diverse componente celulare! (Sursa: raum&zeit 77 und 78, 1995)

Şi fotografiile HIV anunţate cu surle şi trompete de către concernul Bayer au fost deconspirate de Dr. Lanka şi de alţi cercetători ca fiind doar falsuri. Atunci când Dr. Lanka (virolog) s-a adresat adunării acţionarilor concernului Bayer (aprilie 1998) cu întrebări critice, i-a fost întrerupt microfonul, şi deşi Lanka a cerut concernului să-l acţioneze în justiţie şi să dovedească că el (Lanka) minte şi că fotografiile sunt autentice, cei de la Bayer nu au întreprins nimic în afară de a-l expulza pe Lanka cu forţa din sală! (Sursa: „Der Spiegel” Nr.26 vom 23.6.1997)

Însăşi cunoscuta revistă“Spieger“ scrie într-un articol despre falsurile ştiinţifice: „Tehnicile moderne de prelucreare digitală a fotografiilor fac lesne posibilă publcarea de fotografii fictive frumos colorate şi de diagrame care să susţină diferite experimente şi cercetări.“ (Sursa: „Der Spiegel” Nr.26   din 23.6.1997) Credeţi că cercetarea AIDS face excepţie? Eroare! Atunci când nu ai nici o dovadă, te joci un pic cu computerul, şi gata dovada!

Virus-fantomă sau mit?

Printre, între timp, cele peste 60.000 de „publicaţii ştiinţifice“ despre AIDS, nu există nici măcar una singură care să prezinte virusul curăţat şi izolat! Dar în mod evident nimeni nu-şi dă oboseala să lămurească acest lucru. De ce? În primul rând problema este în complexitatea materiei însăşi: metoda comună de preparare (pregătire) a virusului este un proces ultracomplex, în care 80% din materie nu este virus ci sunt particule şi fragmente celulare cu aceaşi concentraţie (1,16 g/ml), care sunt izolate împreună cu virusul. Ca material de pornire este folosită o combinaţie între serum şi linii de celule leucemice care sunt cultivate artificial în laborator şi care conţin fragmente ale oncogenului HTLV-I (îndeobşte H9). (Sursa: M. Essex, M.F. McLane, T.H. Lee et al.: „Antibodies to cell membrane antigens associatet with human T-cell leukemia virus in patients with AIDS” Science 220: 859-

862, 1983)

Acest amestec produce în mare cantitate ARN şi „reverse Transkriptase”, din care în mod logic se formează ADN, care însă nu provine în mod automat de la un virus. Acest ADN este ulterior segmentat şi „recombinat“, punându-se „bucăţile“ din nou împreună. Ceea ce se obţine, este atât de variat şi complex, încât trebuieşte impus un standard. Cu alte cuvinte, ce nu se „potriveşte“, zboară afară. Un astfel de „standard“ a stabilit subiectiv Gallo cu al său HTLV 3! Deci virusul HIV este definit prin el însuşi, sau mai exact prin ceea ce credea Gallo despre el, un fel de „împlinire a propriei profeţii“. De altminteri HTLV este prescurtarea de la „Human T-cell Leukemia Virus”, care mai târziu a fost rebotezat HIV (Human Immunodeficiency Virus) tocmai pentru a se „ascunde“ indiciul asupra celulelor leucemice.

(Nota Qui bono: Ceea ce destul de mulţi nu cunosc, este o poveste, în esenţă tristă, din viaţa lui Gallo. El a avut o soră care a murit la vârsta de 15 ani, de leucemie! După acest eveniment tragic, Gallo a jurat să descopere leacul leucemiei, şi obsedat de această idee, şi-a efectuat studiul şi apoi munca sa de cercetare în acest domeniu. Desigur că motivaţia personală a lui Gallo poate fi din punct de vedere uman înţeleasă, însă trebuieşte spus că un cercetător de valoare are obligaţia de a despărţi „himerele şi traumele“ din psihicul său, de realitatea ştiinţifică. Acest lucru din păcate nu i-a reuşit lui Gallo! Căutarea obsesivă a „vinovatului“ a făcut din Gallo un plagiator şi cercetător lipsit de valoare, iar din zeci de mii de oameni bolnavi, victime ale unei năluci!)

Dar nici acest „standard“ nu a putut împiedica realitatea faptului că rezultatele din laborator nu puteau fi niciodată exact reproduse ( nu se potea obţine de două ori acelaşi rezultat).

„Genoamele HIV nu sunt identice! Până în prezent nimeni nu a reuşit să izoleze două genoame HIV identice, nici măcar la una şi aceiaşi persoană (pacient). Într-un caz, în care un al doilea experiment de izolare a fost efectuat la 16 luni după primul, nu s-au putut revela nici unul dintre provirusurile izolate în primul experiment. Acest fapt a determinat un cercetător HIV să tragă următoarea concluzie: Rezultatele indică faptul că un isolat al virusului HIV nu există!“ (Surse: M.S. Saag, B.H. Hahn, J. Gibbons et al.: „Extensive Variation of human immunodefiency virus type-I in vivo” Nature 334: 440, 1988; J.L. Marx in Science 241: 1039f, 1988; E. Papadopulos-E., V.F. Turner, J.M. Papadimitriou in einer Studie der University of Western Australia, Perm. Übersetzung und Nachdruck in raum&zeit 67+68, 1994)

Cercetării AIDS, ca urmare a acestor contradicţii, nu-i mai vine nici o altă idee mai bună, decât să susţină că virusul se „mutează“ atât de des şi inteligent, încât acelaşi virus nu poate fi izolat de două ori. Dată naibii, foarte isteaţă bâzdâgania asta, Domnule! Nemai vorbind că încalcă orice lege biologică cunoscută până acuma.

(Nota Qui bono: Acuma, om fi noi ăştialalţii amatori, oameni simpli, fără „înalte studii medicale“, dar aici pur şi simplu suntem luaţi drept cretini! Nu se cunoaşte în natură încă un alt caz în care un virus, la aceaşi persoană, în aceleaşi condiţii de micromediu, să „ţopăie“ în halul ăsta întruna, să se

„mute-ze“ de colo-colo, aşa, din senin. Şi apoi, dacă tot se „mutează“ aşa, aiurea, de ce nu se mutează şi într-o formă benefică, să spunem. În mod cert, eu nu am studii medicale şi diploma de medic, dar dacă ASTA se înţelege prin „studii medicale“, sunt bucuros că nu le am! În schimb mai am încă un creer „ne-mutant“ care mai este în stare să judece raţional şi măcar cu bun simţ. Dar Dumneavoastră, Domnilor virologi, mai deţineţi aşa ceva, sau la Dvs. s-a „mutat“ şi creerul, şi

„bun-simţul“ în buzunar? CĂ doar PECUNIA NON OLET!)

Virologul Stefan Lanka scrie că: „Trebuieşte observat că în cazul ADN-ului virusului HIV avem de a face cu un artefact de laborator (mai pe româneşte, o făcătură) iar secvenţa genetică a HIV publicată nu este nimic altceva decât o construcţie a unui retrovirus în baza unui model imaginar preexistent.“

(Sursa: Dr. Stefan Lanka: „HIV – Realität oder Artefakt ?” in raum&zeit 77, 1995)

Păi, dacă nu găsim virusul, să căutăm anticorpii contra lui

După ce, cu greu, cecetătorii au observat că pe virusul ăsta „nu se poate pune nici o bază“, s-au apucat să caute anticorpii din sânge care, chipurile, sunt produşi de sistemul imunitar contra acsetui virus. (Adică să caute reacţia contra a ceva ce nu există! Asta tot logică se cheamă, sau mutaţie mentală?) Sistemul imunitar produce anticorpi împotriva a orice este particulă străină organismului (antigene). Chiar şi împotriva acelor particule care sunt (deşi străine corpului) complect inofensive! Dacă antigena este periculoasă, există trei posibilităţi:

–       Agentul patogen este foarte activ (virulent) şi se înmulţeşte mai rapid decât pot fi produşi anticorpii – în consecinţă pacientul moare;

–       Sistemul imunitar este suficient de rapid în reacţie şi producţie, reuşind să elimine agentul patogen, şi pacientul se vindecă, în urma întregii poveşti organismul alegându-se şi cu o imunitate care persistă îndeobşte toată viaţa. Deoarece acuma agentul patogen este „cunoscut“, în cazul unor infecţii viitoare, sistemul imunitar va acţiona foarte rapid şi eficient, astfel încât nu se va mai produce o nouă infecţie cu urmări patogene. (Nota Qui bono: Cam ăsta ar fi principiul vaccinului, doar că aici iarăşi se foloseşte un mod de gândire „mutant“! Dar nu este aici locul pentru această tema. Ea va fi dezbătută într-un capitol ulterior.)

–       Sau, în ciuda unui sistem imunitar robust, anumiţi agenţi patogeni se pot „ascunde“, adică pentru o vreme pot rămâne „inactivi“ (latenţă). De îndată ce ei devin activi sau sunt reactivaţi, sistemul imunitar (în mod normal) îi va distruge.

De aici rezultă că orice boală infecţioasă este „mortală“ doar la primul contact al organismului cu ea, atunci când sistemul imunitar nu cunoaşte (nu are informaţii) încă agentul patogen respectiv, şi în consecinţă reacţionează cu „întârziere“. De îndată însă ce anticorpii potriviţi au fost produşi, boala se va stinge. Pe această logică se bazează (aparent) şi teoria vaccinării. Dacă lucrurile ar şi sta întradevăr aşa, ce frumos ar fi. Din păcate… Despre toate acestea însă cum spuneam, într-un capitol ulterior.

(Nota Qui bono: În fiecare metru cub de aer există în mod normal circa 3 milioane de bacterii şi microbi (germeni) de toate soiurile. Şi vorbesc aici de un aer curat, nu unul poluat cu noxe! Un om respiră pe zi circa 120 metri cubi de aer! Adică inspiră circa 360 de milioane de germeni zilnic! Nemai vorbind de alimentaţie, prin care introducem în organism zinic încă o „porţie“ uriaşă de germeni, combinaţi cu tot felul de chimicale, care şi ele sunt antigene pentru organism! Natura, ca să nu fiu acuzat de misticism – ceea ce de fapt nu mă deranjează deloc – şi să spun Bunul Dumnezeu, a construit şi dotat corpul omenesc cu toate mijloacele necesare pentru a neutraliza aceste pericole. Altminteri, n-ar putea exista nici un om pe acest Pământ! Oameni buni, oare când vom pricepe o dată pentru totdeauna că singura modalitate de a rămâne sănătoşi este ca prin modul nostru de viaţă să ne menţinem în permanenţă un sistem imunitar robust şi eficace! Toate celelalte, vaccinuri, medicamente, chimicale, nu pot face nimic, decât eventual rău, atâta timp cât organismul NOSTRU nu are o „linie de apărare“ eficientă!)

Drepturi speciale pentru virusul HIV

Toate cele expuse mai sus sunt valabile pentru toate afecţiunile infecţioase… în afară de AIDS (şi de hepatita C, sora retardată a AIDS=HIV). Doar aici această logică, deodată, brusc subit şi instantaneu, nu mai este valabilă! Iar motivele pentru care AIDS are drepturi speciale, nu sunt cunoscute!

În cazul AIDS, se pare că pericolul apare de-abea după ce au fost produşi anticorpii contra virusului! Căci a fi „HIV-pozitiv“ nu înseamnă că virusul a fost găsit în organism (lucru care ar fi şi extrem de greu de dovedit!), ci înseamnă că anticorpii sunt prezenţi în sângele pacientului. Şi asta încă în cantitate FOARTE MARE! (Nota Qui bono: Specific pentru testul anticorpi HIV „creat“ de Gallo, şi deci cel care încă mai este în folosinţă, cu adjustările de rigoare, este faptul că reacţionează pozitiv de la o anumită  cantitate (mare) de anticorpi în sus! Deci infectatul ci HIV are FOARTE MULŢI ANTICORPI !!!)

Asta înseamnă că persoana respectivă a avut deja contact cu virusul sau cu un ARN semănător

(sau oricum ce-o fi el) şi că în mod evident, persoana respectivă nu a murit ca urmare a acestui  contact. Cum se face însă ca în continuare, virusul să ucidă persoana respectivă, deşi efectul „surpriză“ nu mai este prezent (căci sunt deja prezenţi anticorpii pentru agentul patogen respectiv), la această întrebare adepţii AIDS/HIV nu pot da nici un răspuns. Şi nici nu ar putea da vreun răspuns, fără a arunca la coşul de gunoi întreaga logică a biochimiei! Nu poate deci fi vorba decât de un virus complect „ilogic“, diabolic chiar. Revista „Nature“ vorbeşte despre „proprietăţi misterioase“ ale virusului! Gallo consideră că nici măcar nu se pot înţelege toate „trucurile, excepţiile şi mistica“ pe care virusul le foloseşte! Iar Montagnier consideră virusul ce „cel mai inteligent agent patogen din lume“! (Ce mai, Hollywood este mic copil pe lângă Domniile Voastre. Aşa imaginaţie mai zic şi eu. Doar că ce au toate astea în comun cu ştiinţa?) (Sursa: „Omni”, Dez. 1988)

Rezultă că virusul ăsta este în mod evident mai deştept decât toţi cercetătorii din lume, din moment ce nimeni nu-i înţelege mecanismul de funcţionare! Dacă ne gândim că acest virus, conform părerilor cercetătorilor AIDS, este compus doar din 9150 de nucleotide (unităţi genetice), un program genetic care de-abea este suficient pentru supravieţuire şi reproducere, dar care nu permite efectuarea unor acţiuni complexe! Dacă ştim că „HIV-pozitiv“ nu înseamnă nimic altceva decât faptul că cineva deţine anticorpi contra virusului, atunci devine clar de ce toată cercetarea pentru crearea unui vaccin nu va avea niciodată succes: vaccinul are misiunea de a stimula producerea masivă de anticorpi (titter-ul vaccinului este unul dintre criteriile de bază pentru aprobarea lui), ori acest lucru va duce inevitabil la un rezultat al testului „HIV-pozitiv“!!! Ori acest lucru este complect ilogic, căci tocmai acest indicator este cel care dă sentinţa de „bolnav AIDS“! Vă reamintesc, un număr foarte mare de anticorpi!

Dacă doriţi să acceptaţi teoria AIDS=HIV aşa cum este ea la ora actuală, atunci trebuie să uitaţi tot ce aţi învăţat până acuma despre bolile infecţioase. (Şi mai ales, nu mai aveţi voie să gândiţi, sub nici o formă!)

Test AIDS sau Loterie naţională? Testul dă mai multe rezultate!

Căutarea anticorpilor în sângele pacientului este mai simplă decât căutarea virusului, dar şi mai puţin edificatoarea ca şi „dovadă“ a infecţiei virale. Există două proceduri uzuale: testul ELISA (denumit şi „testul de căutare“) şi testul Western Blot (denumit şi „testul de confirmare“). În ambele cazuri este analizată reacţia anticorpilor în contact cu agentul patogen, în condiţii de laborator. În timpul unei astfel de analize se formează „imunocomplexe“, care după o serie de alte proceduri sunt reprezentate ca proteine de diferite densităţi.

Astfel este p41 (p pentru proteină şi 41 pentru greutatea moleculară 41 kolidalton) considerat ca şi anticorp HIV tipic. Pe lângă acesta mai apar p32, p24/25, p17/18 şi p120/160. Şi testul Western Blot, care este considerat a fi mai exact, este interpretabil, în funcţie de ce proteine sunt alese ca „markeri“. Ori acest lucru este la fiecare laborator altfel. De exemplu Crucea Roşie americană are alte norme decât CDC-ul american, iar acesta la rândul său, altele decât CRSS (Consortium for Retrovirus Serology Standardization) sau decât testul DuPont (fiecare cu „îndemânarea“ lui!).

Urmarea? În funcţie de laborator, acelaşi pacient poate fi atât pozitiv cât şi negativ! Cu aceaşi probă de sânge, să fim bine înţeleşi! Acest lucru îl ştiu şi producătorii acestor teste, şi de aceea, preventiv, scriu în hârtiuţa care însoţeşte testul (şi pe care „victima“ nu o va vedea niciodată, căci nu i se arată aşa ceva, şi nici nu i se spune acest lucru!) următoarele: „Testul pentru relevarea de anticorpi contra virusului asociat AIDS nu este un diagnostic pentru AIDS şi afecţiuni similare AIDS. Rezultatele negative ale testului nu exclud posibilitatea unui contac sau a unei infectări cu virusul asociat AIDS. Rezultatele pozitive nu dovedesc că o persoană are statutul de bolanv AIDS sau pre-AIDS, sau că va căpăta acest statut în viitor.“ Bio-Rad Laboratories 1989

(Nota Qui bono: Exact în acelaşi fel stau lucrurile şi pentru virusul HCV – hepatita C – fratele mai mic şi mai tont al HIV. Vezi materialele în legatură cu hepatita C din acest Site!)

Pe deasupra, toate aceste teste nici nu sunt specifice (standardizate) pentru HIV (sau pentru ceea ce se presupune a fi acesta), căci ele reacţionează pozitiv şi la malarie, tuberculoză pulmonară, reumatism, alcoolism sau atunci când proba de sânge este încălzită, îngheţată sau pentru prea mult timp depozitată! (Sursa: Dr. Paul Wallerstein in „Magzar Nemzet” 5.8.1989 şi  raum&zeit spezial 4, S.5, precum şi Dr. W.R. Holub und C. Holub, New York, dt. în raum&zeit 38,1989). În practică se cunosc circa 200 de boli la care diferitele teste reacţionează pozitiv, fără a exista nici măcar cea mai mică urmă de virus HIV. Şi invers, există pacienţi grav bolnavi de AIDS, la care nu se poate releva nici un virus, iar testul dă rezultatul negativ!

Aşa-numitele teste de generaţia a doua sau chiar a treia folosesc proteine sintetice ca antigene, care nu provin de la vreun virus, deci nu au nici o legătură cu vreun agent patogen extern!

(Nota Qui bono: În cazul AIDS, medicina a atins punctul de paranoia maxim posibil! O blamare a medicinei alopate mai mare decât aceasta, nu ar fi putut aduce nimeni, în afară de medicină însăşi. Şi lucrurile, încă o dată, stau exact la fel şi în cazul hepatitei C. Subliniez acest lucru, pentru că am văzut în Internet Forum-uri în limba română, şi încă multe, unde lumea se ceartă, se agită, se înjură, se vaită, îşi agită orgoliile rănite exact ca la circ, pentru… o boală inventată. Nu spun, ficatul poate că le este bolnav. Dar nu de HCV! Căci acesta, la fel ca şi HIV, este o făcătură de laborator, creată de laboratoarele din USA în 1987.)

Faptul că aceste teste nu au nimic de a face cu vreun virus, cu atât mai puţin cu “bănuitul“ HIV, ştiu şi cercetătorii de la CDC încă din 1988. Căci ei scriu despre izolarea HIV (in vitro) şi despre prezenţa virusului în sânge (in vivo) următoarele: „Corelaţia dintre aceste două metode este limitată şi ele nu sunt corelabile, căci virusul nu poate fi certificat la fiecare persoană la care este documentată o infecţie.“ Scurt şi cuprinzător, nu? (Sursa: Hart, Spira, Moore et al.: „Direct detection of HIV RNA expression in seropositive subjects” Lancet II:596ff, 1988)

Aiureala testelor este aşadar complectă şi complexă, şi este total iresponsabil să-i spui unui om că are AIDS, deci să-i induci groaza şi frica printr-o „sentinţă la moarte“. Pur şi simplu este inuman.

(Nota Qui bono: Aici au ajuns cei care, prin jurământul modern al lui Hippoctrat, jură ca medici, să apere „umanitatea“. În acest fel? E de râs, Domnilor, dacă nu ar fi tragic pentru atâţia oameni!)

Marea majoritate a medicilor nu ştiu nimic despre toate acestea, în jurnalele de specialitate şi în manualele învăţate pe de rost de studenţi totul este prezentat ca şi cum ar fi foarte logic, iar testele sunt prezentate ca fiind la fel de sigure ca rotaţia Pământului în jurul Soarelui. Din nefericire modul de gândire independent nu se predă în cadrul studiului medicinei! Ba dimpotrivă!

Din 1987 AIDS nu mai este o afecţiune molipsitoare!

Toată abureala se reflectă şi în statistici. Astfel CDC a fost nevoită în 1987 să recunoască faptul că în 60% dintre cazurile „AIDS“ americane nu se putea releva nici o prezenţă HIV şi nici o prezenţă a anticorpilor HIV, iar în New York şi San Francisco chiar în 93% din cazuri! (Sursa: Centers for Desease Control: „Revision of the CDC surveillance case definition for AIDS.”JAMA 258,1143ff, 1987)

Prin aceasta teoria epidemică a AIDS este infirmată, şi ea a fost pe plan intern la CDC eliminată în septembrie 1987: de atunci se poate AIDS diagnostica şi fără certificarea prezenţei virusului sau a anticorpilor, atunci când cineva are una sau mai multe afecţiuni care se încadrează în cele 32 de boli cuprinse în „catalogul“ sindromului AIDS, şi când persoana respectivă face parte din anumite grupuri de risc (homosexuali, dependenţi de droguri, prostituate, hemofili, africani, microbişti, nu, pardon, ăştia nu!) Duesberg spunea: „AIDS a devenit astăzi o modă: când un tânăr din San Francisco se duce la medic cu o problemă de piele şi recunoaşte că este homosexual, atunci medicul este gata pregătit pentru a-l diagnoza AIDS!“ (Sursa: raum&zeit 39, 1989)

Catalogul de simptome „posibil-AIDS“ este între timp atât de mare, încât se pot diagnoza practic aproape toate afecţiunile ca fiind AIDS, în afară probabil de chelie şi de sarcină. S-a ajuns atât de departe încât între timp practic fiecare al doilea caz de „scădere a numărului de celuleT4“ este diagnozat ca şi AIDS. (Sursa: Papadopulos-Eleopulos et al., 1995)

(Nota Qui bono: Între timp cauza acestei scăderi a numărului de T4 în sânge este clarificată şi Domnul Dr. Heinrich Kremer expune foarte convingător în cartea sa „Revoluţia tăcută a medicinei cancerului şi AIDS“ faptul că în cazul în care în organism, undeva într-un ţesut, se produce o inflamaţie, aceste celule T4 „sunt mobilizate la faţa locului“ şi deci implicit numărul lor scade din sânge!)

Pentru a fi şi mai clari: în fapt, prin decizia luată de CDC-ul american în 1987, statutul AIDS de boală epidemică, infecţioasă, provocată de un virus HIV molipsitor, a fost de facto anulat!

Publicului larg însă i se povesteşte exact contrariul. Se prezintăo legendă, despre care responsabilii ştiu că nu este nimic altceva decât o fantezie nereuşită, o minciună, un film prost, ca fiind purul adevăr. Astfel Prof. M. Dietrich declară în „Spiegel“ Nr.51/1992: „Corelaţia dintre HIV şi AIDS este certificabilă fără putinţă de îndoială.“ Ignoranţă sau încercare de înşelăciune? În fond şi la urma urmei, este egal, căci rezultatul rămâne acelaşi: este testul „pozitiv“, atunci „delicventul“ are AIDS datorat virusului, este testul „negativ“ atunci „delicventul“ are AIDS, căci virusul nu este necesar, conform definiţiei CDC. Oricum „delicventul“ (tu, eu, noi toţi) este bolnav, şi dacă nu de AIDS, atunci găsim noi altceva. Toţi sunt bolnavi, în afara noastră, a medicilor! Bravo! Dacă ăsta nu-i un scandal, atunci cum se poate numi? Cumva… excrocherie?

Exacta aceasta era logica inchiziţiei lui Loloya: mărturiseşte pacientul, este vinovat; nu mărturiseşte, atunci este cu atât mai vinovat! Ori asta nu mai are nimic în comun cu ştiinţa. Criticul AIDS Kary Mullis a fost o dată, după o conferinţi ţinută în Londra, întrebat de o femeie dacă toţi aceşti cercetători AIDS sunt „corupţi sau doar tâmpiţi“. Mullis a răspuns că nu are nici o monedă la îndemână, dar stimata Doamnă poate şi singură să dea cu banul, ca să aleaga varianta (cap sau pajură=tâmpit sau corupt) care-i convine. (Sursa: raum&zeit73, 1995)

Dr. Lanka şi Dr. Kremer au scris despre toată povestea asta următoarele: „Medicii, care etichetează fără să gândească pacienţii lor ca „bolnavi AIDS“ şi „infectaţi HIV“, plasându-i pe aceştia sub „sabia lui Damocles“ a incurabilului şi morţii sigure, se fac vinovaţi de un grav păcat, încălcând pe deasupra şi propriul pricipul pe care au jurat: Primum non nocere (mai înainte de toate să nu produci daune pacientului). Nu numai că un HIV-pozitiv va fi supus la o groaznică terapie cu chimicale şi mai nou cu cele mai otrăvitoare cocktail-uri de medicamente toxice, dar pe deasupra i se mai şi induce acestui pacient „frica de moarte“ care este mai periculoasă decât orice fel de virus. Niciodată în medicină, până la AIDS, nu a mai fost rostită o astfel de sentinţă colectivă la moarte. Iar implicarea unui mare număr de jurnalişti în această poveste agravează şi mai mult păcatul.“ (Sursa: raum&zeit 79, 1996)

Dovada care nu există

Presupun că funcţionarii medicali de la CDC ştiu ce fac şi ştiu şi care le sunt limitele. Doar aşa îmi pot explica de ce, începând cu 1990, pacienţilor AIDS in New York nu li s-au mai efectuat teste, iar aşa-numitele „HIV-AIDS-Surveillance-Reports”, care conţineau numărul real de „incidenţe HIV“ (cota virală) nu au mai fost date publicităţii. (Sursa: Centers for Desease Control, 1992b)

Kary Mullis (laureat cu Premiul Nobel pentru chimie, primit pentru procedeul PCR, care este în prezent folosit eronat de virologi), a dorit şi a întreprins cercetări intense, pentru a afla bazele ştiinţifice (studii, lucrări şi cercetări publicate) ale teoriei AIDS=HIV. S-a adresat lui Gallo, care l-a trimis la CDC, iar cei de la CDC l-au trimis înapoi la Gallo. Atunci, enervat, s-a adresat lui Montagnier, care la rândul lui l-a trimis înapoi la CDC! În acest moment lui Mullis i-a fost clar că o astfel de dovadă ştiinţifică nu există! (Şi vă rog să ţineţi seama de faptul că vorbim aici de o personalitate din lumea ştiinţei, un laureat cu Premiul Nobel, şi nu de un cizmar din Giuleşti!Scuze, nu am nimic contra cizmarilor, atâta timp cât nu devin preşediţi de stat, şi nici a giuleştenilor!) (Sursa: Kary Mullis: „Die HIV-AIDS-These ist falsch” in raum&zeit 73, 1995)

Chiar şi principalii protagonişti „Papa Gallo“ şi Luc Montagnier au început să-şi construiască, precaut, un drum de retragere, pentru a nu se face complect de „cacao“ atunci când construcţia HIV se va prăbuşi. Montagnier a recunscut în 1990, în două ocazii diferite, că HIV nu ucide limfocitele T! (Sursa: Duesberg in raum&zeit-special 4, S.23, 199). Şi totuşi a acceptat premiul Nobel care i s-a oferit în 2008 pentru descoperirea HIV! Ce putere magică are „scărpinatul pe guşă“! Mania grandorii! Într-un simpozion desfăşurat în Mai 1992 în Amsterdam, Montagnier recunoştea că în afară de HIV, trebuie să mai fie căutate şi alte cauze pentru AIDS! (Vezi şi ultimul interviu al lui Montagnier din www.quibono.net)

Şi Gallo declara în cartea sa „Virus Hunting”, că mai trebuie să existe şi  alte cauze şi propunea o serie întreagă de alte virusuri: HTLV-1 şi HTLV-6, ambele, se pare, descoperite tot de el. Se pare, pentru că la Gallo nu se mai ştie exact ce a furat şi ce este întradevăr al lui! Şi cît este de original, în fantezia sa. În loc de un virus, HIV, acuma am avea vreo 3 sau chiar mai mulţi. (Nota Qui bono: Observaţi şi titlul cărţii lui Gallo: „Vânătoarea virusurilor“. Mentalitate de cowboy care se războieşte cu indienii cei răi, a la John Wayne în Vestul Sălbatec! Medicină călare şi cu pistolul în mână!)

Duesberg îl numea pe Gallo „Don Quichote al retrovirologiei, într-o neobosită luptă cu morile de vânt ale retrovirusurilor umani inactivi“ (Sursa: Duesberg in raum&zeit-special 4, S.26, 1995) Alţi „măreţi“ experţi, cum ar fi de exemplu Koch und Habermehl, s-au pensionat între timp! Slavă Domnului!

Figuranţi şi statistici

(în original „Statisten und Statistiken“ unde Statisten sunt figuranţii care apar la teatru pe scenă, fără a juca vreun rol)

În primii ani de după „jaful“ lui Gallo au fost publicate foarte multe statistici, care proroceau o puternică răspândire a AIDS, bazată pe teoriei infecţioasă a AIDS. Ce se putea citi în aceste statistic, era pur şi simplu curată Apocalipsă. Medicul-şef de la spitalul Rudolf-Virchow din Berlin, H.-D. Pohle afirma că „povestea cu suprapopularea planetei s-a terminat, iar HIV este este capabil de a produce orice surpriză, chiar şi aceea a sfârşitului omenirii.“ (Sursa: Michael Fumento: „Wer hat Angst vor HIV?” in „Esquire”, Feb. 92)

Astfel de ştiri apocaliptice au apărut ani de-a rândul în presa internaţională,în Germania revista „Spiegel“ remarcându-se prin propaganda şi crearea de panică.

Realitatea a infirmat toate aceste fantezii bolnave! Pe mai departe cercul pacienţilor a rămas limitat la anumite categorii de risc: homosexuali, drogaţi, prostituate, hemofili şi persoane care au suferit transfuzii. S-a vorbit în continuare de pericolul infecţiei prin contact sexual, dar până în prezent nu se cunoaşte nici măcar un singur caz concret (în afara celor din categoriile de risc de mai sus)!

(Nota Qui bono: Nu se cunoaşte de asemenea nici un caz de molipsire cu HIV sau AIDS a soţiilor hemofililor, hemofilia fiind preponderent răspândită printre bărbaţi! De asemenea nici  în hepatita C nu se cunosc cazuri de molipsire cu virusul HCV a partenerilor de viaţă! Nu vi se pare suspect?)

Astfel că „răspândirea“ la nivel global s-a limitat doar la creierul bolnav al câtorva „experţi AIDS“. Doar că faptele din realitate nu „dădeau bine“ în întregul eşafodaj viral. Astfel că s-a apelat la o serie de trucuri statistice: pe de o parte, tot mai multe afecţiuni separate, cunoscute de multă vreme, au fost înglobate în „lista sindromului AIDS“, astfel încât să se poată cât mai bine umfla numărul de cazuri AIDS. (Nota Qui bono: Aceaşi tehnică este în aceste zile folosită în gripa porcină: mai nou, orice mic guturai este „gripă nouă“, iar teste nu se mai efectuează! Nimic nou sub soare!)

Pe de altă parte „timpul de latenţă“ (perioada de timp dintre infectare şi declanşarea propriu-zisă a bolii) este, prin definiţie, în fiecare an, mărit, prelungit. Dacă iniţial „timpul de latenţă“ era de cica o jumătate de an, astăzi se face vorbire de 12-15 ani. Acuma, mai departe nu se poate merge, căci se va depăşi „aşteptarea“ de viaţă a unei persoane adulte, astfel încât va dispare… FRICA de infecţie. Ori Firca aduce profit concernelor farma, aşa că….

(Nota Qui bono: Din nou suspecte similitudini cu hepatita C, care de asemenea se bucură de un „timp de latenţă“ de circa 20-25 de ani! Mult „aşteptata“ epidemie de hepatită C, precum şi numărul din ce în ce mai ridicat de decese provocate de virusul HCV, au rămas şi ele doar fantezii ale unor minţi bolnave, de cowboy-medici care vânează „virusuri-indieni“! Prevestesc o nouă afecţiune care va fi preluată în catalogul de boli profesionale ale categoriei sociale a medicilor: AIDS-heimer! O afecţiune virală, desigur, dar în a cărei categorie de risc intră numai medicii!)

Atunci când fără să judeci, te joci cu cifrele, ajungi să faci afirmaţii ca cele făcute de Johanna

L’Age-Stehr de la Oficiul de sănătate federal german, care confundă contactul sexual cu riscul de infectare, ceea ce duce, după logica absentă a respectivei doamne, la un risc de infecţie de 1:1. Atâta obrăznicie nu a avut nici măcar Gallo! Adică, cine are un contact sexual, se infectează cu HIV! (Iată dovada existenţei maladiei AIDS-heimer!) Chiar şi cele mai pesimiste estimări ale CDC nu treceau peste 1:500 în cazul homosexualilor cu dese schimbări de partener!

Sau campania „Safer Sex“ (sex sigur): în cazul acestei campanii nici măcar nu s-a citit vreo statistică. Conform „Journal of the American Medical Association” rata de infecate în rândul homosexualilor ar fi de 1 la 5 milioane (fără prezervativ!). De aici resultă o rată de risc infecţios de 0,00002%!!! Fără prezervativ şi cu un partener „nou, străin“ în pat!!! Pentru ca o femeie să se infecteze, conform acestei estimări de specialitate, o femeie ar trebui să aibe contact în fiecare zi cu un alt partener, timp de 13.700 de ani!!! Fără prezervativ. Nu neglijaţi protecţia de cauciuc. Astfel, cu prezervativ, veţi risca o infecţie doar la 150.000 de ani!

Un alt exemplu: în 1986 OSM estima numărul infectaţilor HIV la nivel mondial la 5-10 milioane. Jurnalistul Michael Fumento l-a sunat în 1988 pe responsabilul cu statistici de la OMS (Dr. James Chin) şi l-a întrebat de unde avea OMS această cifră estimativă. Iată şi răspunsul Dr. Chin: „ La vremea respectivă ştiam că sunt mai mult de un milion şi mai puţin de sute de milioane de infectaţi. Deci ne-am hotărât pur şi simplu pentru cifra de 10 milioane.“ (Sursa: M. Fumento a.a.O.) Deci astfel lucrează funcţionarii care ne dau sfaturi în domeniul sănătăţii: estimativ la nimereală!

Gallo simplifică lucrurile şi mai radical în cartea sa „Virus Hunting“: „Există zone unde HIV este foarte răspândit şi totuşi nu se efectuează nici un test de sânge.“ Asta se cheamă autogol, domnule Gallo! Căci fără testele de sânge nu se poate vorbi de frecvenţa răspândirii HIV! Dar nu logica îi caracterizează pe unii virologi, ci instinctul de vânător! Ca de exemplu Dr. H. Dancygier, medic şef la Clinica de stat Offenbach/Main (printre altele şi „mare“ specialist în hepatita C, deşi cred că a cam încurcat bolile între ele) care scria în „Klinischen Leitfaden” (arpox. în română „Linii clinice directoare“) despre AIDS: „Timpul mediu de incubaţie pentru AIDS manifest este undeva între 8-10 ani. Rata de manifestare atinge 99%.“ (Sursa: „AIDS”, Thieme-Verlag, Stuttgart 1989, S.4)

Făcând excepţie de faptul că termenul corect ar li fost „timpul de latenţă“ şi nu de incubaţie, o astfel de afirmaţie, conform legilor matematicii, ar putea fi formulată abea după 16-20 de ani! Ori HIV a fost descoperit în 1984 iar carte lui Domn‘ Doctor a apărut în 1989 (deci nu existau date decât pentru cel mult 7 ani!). Ceea ce înseamnă că Domnul Doctor a făcut o profeţie, mai ceva ca Mama Omida. Şi totuşi aceste afirmaţii sunt luate ca literă sfântă şi învăţate pe dinafară de studenţii de la medicină, care urmează să se ocupe de sănătatea noastră! Întrebarea ar fi doar: Cum şi-a luat Domnul Doctor bacalaureatul, dacă nu avea habar de matematica elementară? Un mister!

Contradicţii peste contradicţii

Şi mai există încă multe alte inexactităţi şi contradicţii în teoria oficială AIDS=HIV, indicate pe bună dreptate de către Duesberg şi ceilalţi critici AIDS. Nu vreau să intru în amănunte aici, căci ar lua prea mult spaţiu o astfel de întreprindere. Detalii se pot găsi destule în literatura de specialitate. Doar punctual câteva aspecte: având în vedere „profeţiile apocaliptice“, rămâne un mister cum de în Germania, în categoria 14-20 de ani, nu a apărut nici măcar un singur caz de AIDS, deşi tocmai la această categorie de vârstă propaganda îl desena pe dracu pe toţi pereţii! (Sursa: conform Dr. Jäger, Vorsitzender des „Kuratoriums Immunschwäche” –preşedintele „Curatoriumul imunodeficitarilor“)

Este uimitor faptul că mii de cercetători AIDS, de decenii deja, se îndeletnicesc zilnic cu cercetarea de „material infectat“ şi nici măcar unul singur nu s-a îmbolnăvit până acuma! Chiar şi medicul american Mahlon Johnson (Sursa: „Der Spiegel” 2/97) care crezuse că s-a infectat în timpul unei autopsii, a efectut săptămâni de-a rândul nenumărate teste (ELISA, Western Blot, PCR) dintre care majoritatea au fost negative, iar câteva „nesigure“. Totuşi el a rămas la părerea că este infectat cu HIV (era, dar la cap), şi a urmat o terapie cu „noi medicamente“. A supravieţuit terapiei şi a anunţat victorios în cartea sa că a „învins AIDS-ul“. Ca mulţi alţii, şi el a avut o frică groaznică de „boală“, astfel că a acceptat orice fel de tratament numai „să scape“. Ori se ştie că frica este imunosubpresivă. Aşa ca nici nu mai este nevoie de medicamentaţie imunosubpresoare!

Dacă totuşi pacientul, în ciuda unui test pozitiv, nu se îmbolnăveşte, el este considerat „supravieţuitor pe durată mare de timp“, după care începe cautarea în sângele lui a „Factorilor Levy“, care împieica apariţia bolii. Sau se încearcă găsirea unor gene speciale, care să justifice „minunea“! Cu cât mai multe contradicţii aduce teoria, cu atât mai multe „ipoteze ajutătoare“ trebuiesc inventate. Dar concluzia logică, şi anume că teoria este falsă, ei bine, la aşa ceva nu se gândeşte nimeni. Este exclusă o astfel de posibilitate!

Şi încă un cuvânt despre transfuziile de sânge: prietenii AIDS-ului atenţionează „cu plăcere“ asupra faptului că 50% dintre persoanele care au suferit o transfuzie şi sunt „infectate HIV“ mor în USA în decursul unui an. (Sursa: Ward et al. 1989) Făcând abstracţie de cealaltă ipoteză care spune că timpul de latenţă este de 10-15 ani (?), se omite a se complecta informaţia cu faptul că şi din cei neinfectaţi HIV decedează în primul an de după o transfuzie, tot cu 50% dintre cazuri, iar în al doilea an încă 10% dintre cazuri. (Sursa: Hardy et al. 1985, Ward et al. 1989, Bove et al. 1987). Ceea ce înseamnă, logic, că nu infecţia este vinovată pentru decesul persoanei respective, ci starea gravă de sănătate în care persoana respectivă se afla, fapt ce a făcut şi necesară o transfuzie! Întreaga discuţie despre „conservele de sânge infectate“ este de aceea complect lipsită de sens, fiind doar o încercare de distragere a atenţiei publice de la situaţia reală, şi eventual de a-şi vinde mai bine ziarul vreun redactor oarecare.

La concluzii asemănătoare se ajunge dacă vom studia un pic mai atent cazul hemofililor (aproape întotdeauna numai bărbaţi), cărora le lipseşte un factor de coagulare, ceea ce face ca să sângereze abundent la cea mai mică zgârietură. Tocmai de aceea ei trebuie să primească în permanenţă acest „factor de coagulare“, care este obţinut din mari cantităţi de sânge donat (desigur, de diferite persoane). Procedurile respective de obţinere a acestui factor datează din anii 60-70 şi au dezavantajul că în ciuda „curăţării“, virusuri, fragmente genetice şi alte substanţe care se aflau în sângele donatorilor pot fi transmise mai departe hemofililor. Ori este cunoscut faptul că sistemul imunitar, atunci când se află în permanenţă în contact cu proteine sau substanţe străine, reacţionează în moduri diferite, uneori chiar foarte ciudat, dacă nu periculos pentru organism.

Aceste reacţii merg de la apărare până la suprareacţie, ceea ce în deobşte este numit alergie, care în cazuri extreme poate sfârşi tragic (şoc anafilactic), dar se pot constata şi reacţii slabe până la nici un fel de reacţie a sistemului imunitar. Aşadar particulele străine din preparatele de sânge pot acţiona dăunător pentru sistemul imunitar, chiar şi fără prezenţa virusurilor. Acest risc este acceptat datorită faptului că respectivele preparate salvează viaţa hemofililor, dar ele conduc la o „rată mare de infectare HIV“ la hemofili, de circa 75%. (Sursa: Johnson et al. 1985, Institute of Medicine 1986, Koerper 1989). Şi totuşi rata de infectare este la pacienţii hemofili americani, de doar 2% (Sursa: Morgan et al. 1990, CDC 1992a,b) iar la cei din Germania de doar 1%.

(Sursa: Bundesgesundheitsamt 1991, Leonhard 1992).

Aceste procente sunt cu atât mai surprinzătoare, cu cât marea majoritate a hemofililor au o stare generală de sănătate evident mai proastă decât a restului populaţiei. Şi totuşi, în ciuda acestui fapt, rata de infecate este foarte mică, mai ales în astfel de condiţii, în orice caz cu mult mai mică decât pentru categoria de risc a morfinomanilor sau homosexualilor (pentru fiecare grupă între 4-6 %). Aşteptarea de viaţă a hemofililor a crescut în ultimele decenii de la 11 la 20 de ani, ajungând în 1986 chiar la 25 de ani. Ori, conform teoriei AIDS=HIV, aşa ceva nu avea cum să se întâmple.

Şi dacă tot se ştie că proteinele străine provoacă daune sistemulu imunitar, de ce nu se iau „sub lupă“ vaccinurile, mai ales campaniile de vaccinare în masă, cu care omenirea este maltratată de câteva decenii încoace? Păi, dintr-un foarte bun motiv: există un interes foarte mare pentru ca această temă să nu fie adusă în discuţie sub nici o formă!

(Nota Qui bono: Doar că între timp Internetul ne oferă posibilitatea să schimbăm liber informaţii şi păreri între noi, şi chiar dacă unele dintre acestea sunt uneori false, totuşi multe sunt corecte, şi

încet-încet lumea începe să se trezească, şi foarte multe adevăruri „ascunse“ până acuma ies la iveală.)

Bun, dar ce este cu oamenii care sunt întradevăr bolnavi şi pe care-i vedem prin ziare, reviste sau la televizor. Da, ei sunt bolnavi, dar cauza reală o bolii lor nu este misteriosul HIV, şi implicit nici căile terapeutice nu sunt adecvate, ba dimpotrivă, sunt şi mai dăunătoare decât boala în sine.

Moarte pe reţetă

„AIDS este victoria definitivă a politicului asupra ştiinţei“ spune Michael Fumento, jurnalist american şi „expert AIDS“. Doar în USA în anul 1992 s-a investit (adică aruncat pe fereastră) un miliard de dolari din banii plătitorilor de impozit pentru „cercetarea AIDS“, iar alte trei miliarde au fost plătite pentru servicii de sănătate în legătură cu AIDS! (Sursa: National Center for Health-Statistics, 1992)

Doar că la atât de multe subvenţii, cercetătorii au ajuns să fie în cele din urmă supuşi presiunii opiniei publice. Deoarece teoria fundamentală nu corespundea, desigur că nici cercetarea nu putea „avansa“ în nici un fel. Astfel că s-a scos o substanţă chimică de la naftalină, care fusese creată de Jerome Horwitz în 1963 în timp ce lucra pentru „Detroit Cancer Foundation”: AZT (Azidothymidin), cunoscută şi sub numele de „Retrovir“ sau „Zidovudin“.

Această substanţă este un aşa numit „Chain-Terminator”: deoarece se aseamănă cu Timidin-ul natural, ea este preluată în diviziunea celulară (copierea ADN-ului), fapt ce are urmări fatale, blocând  lanţul genelor. Ceea ce face ca celulele noi să fie incomplecte şi astfel să moară. Acest lucru se întâmplă mai ales în ţesuturile formate din celule care se divid, multiplică) frecvent, cum este sângele (ţesut lichid) sau mucoasa intestinală. Şi tocmai pentru reducerea celulelor sângelui fususe iniţial această substanţă concepută, anume pentru cazurile de leucemie.

Din păcate, la vremea respectivă, întreaga poveste fusese un eşec răsunător, deoarece s-a constatat că pacienţii mureau mai repede din cauza acestei substanţe decât din cauza leucemiei însăşi, şi în concluzie a fost retrasă de pe piaţă. S-a încercat folosirea ei în alte afecţiuni, şi astfel printre medici substanţa respectivă a căpătat renumele de „medicament care îşi caută o boală potrivită“.

Şi în 1986 şi-a găsit „boala potrivită: AZT a sărbătorit „reînvierea“ contra AIDS, de această dată. Margaret A. Fischl din Miami a publicat un studiu care susţinea că AZT poate prelungi durata de viaţă a pacienţilor AIDS care fuseseră terapiaţi cu acesta, în comparaţie cu un grup de control, fără administrare de AZT. Jurnalistul newyorkez John Lauritsen a putut ulterior dovedi că sudiul fusese rasolit, dovedind mai multe greşeli de procedură, care au dus la rezultatul dorit. (Sursa: a se citi în cartea sa „The AZT-Story – Poison by Prescription”, precum şi în ziarul din Zürich „Welt woche”

25.6.1992 sau în „raum&zeit-special Nr.4)

Deşi acuzaţiile lui Lauritens nu au fost niciodată contrazise, studiul Fischl a dus la apobarea AZT ca „medicament AIDS“ în USA şi în majoritatea ţărilor europene. Studiul fusese finanţat, la fel ca şi cele ale lui Douglas D. Richman (1987) şi Paul A. Volberding (1990) de către concernul farma

americano-britanic „Borroughs-Wellcome”, care, ca din întâmplare, era producătorul AZT. Aceste studii sunt în permanenţă date ca exemple în medicina şcolastică ca justificare a terapiei AIDS. Alte studii asupra AZT, ca de exemplu cel francez al lui E. Dournon et al. (1988) care nu fuseseră finanţate de către Wellcome, au ajuns la cu totul alte concluzii.

Astfel spre exemplu, în Australia a fost făcut public faptul că 56% dintre cel terapiaţi cu AZT, dezvoltau într-un singur an toate simptomele AIDS, deci cu mult mai rapid decât ar fi reuşit virusul însuşi.(Sursa: Swanson CE, Cooper DA, The Australian Zidovudine Study Group, AIDS 4, .749, 1990)

Sau de exemplu confirmarea de la „National Cancer Institute”, că sub administrare AZT  apăreau linfoame de 30-50 ori mai des decât fără administrare, ceea ce ducea la o razantă creştere a cazurilor de decese, pe care însă „birocraţii AIDS“ le ascundeau mereu sub masă. AZT, la fel ca şi alte chemoterapii, bloca orice diviziune celulară, desigur astfel şi a virusului, dar nu numai. Chiar şi dacă

s-ar da crezare tezei că HIV infecta o celulă T4 dintr-o mie, este nebunie curată să ataci toate celulele imunitare, în condiţiile în care pacientul oricum suferea (aparent) de un deficit al acestora, doar cu scopul de a distruge virusul. Deoarece AZT nu poate face deosebirea dintre celulele infectate de virus şi cele „curate“, el distrugea de mii de ori mai multe celule sănătoase decât ar fi făcut virusul însuşi. Deci AZT este de mii de ori mai otrăvitor decît HIV (dacă acesta ar exista întradevăr). Duesburg compara această „acţiune“ a AZT cu încercarea de a lichida un terorist care se ascundea într-un oraş, otrăvind întreaga reţea de apă a oraşului respectiv!

Dar nu numai atât. Deoarece deseori ţesuturile care se divid frecvent sufereau puternic, erau atacate şi mucoasele (cea intestinală de exemplu). În consecinţă nu este nici o mirare că pacienţii terapiaţi cu AZT sufereau de diaree cronică şi vomă şi în timp căpătau cahexie (formă gravă de anemie corporală) care îi răpunea în cele din ură. Flămânzeau deşi mîncau, deoarece intestinul era distrus încetul cu încetul. Şi componentele celulare ale sistemului imunitar, care se află în procent de 80% în limfaticul intestinelor, erau şi ele distruse.

Toate aceste fenomene se pot citi în instrucţiunile însoţitoare sub titlul de „Efecte secundare“: „Anemie a celulelor roşii care poate merge până la deces, precum şi alte modificări periculoase ale sângelui cum ar fi leucopenia, apoi greaţa, durerile de cap, afecţiuni dermatologice, dureri musculare, atrofiere musculară, tulburări senzoriale ale pielii, dureri de burtă, febră, vomă, insomnie, lipsă de apetit, oboseală permanentă (datorată anemiei sângelui), impotenţă, demenţă precum şi hepatită acută.“ Modificările sangvine sunt atât de dramatice, că 30-50% dintre cei terapiaţi necesitau doar în câteva săptămâni de terapie, transfuzii de sânge. Ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, documentele interne ale FDA (autoritate care aprobă medicamentele pentru USA) considerau AZT ca fiind potenţial carcinogen!

Efectele secundare ale AZT se aseamănă stupefiant de mult cu simptomele AIDS. Dacă Dumneavoastră sau eu, ca persoane sănătoase, vom fi timp de un an terapiaţi (adică otrăviţi) cu acest AZT, atunci vom obţine exact ceea ce se înţelege în general prin „bolnav AIDS“. Vom fi bolnavi AIDS! Astfel Freddy Mercury şi Rudolf Nurejew nu au murit de AIDS, ci de AZT.

Aici se ridică întrebarea înderptăţită, câţi dintre cei care au murit cu diagnosticul AIDS, au murit în realitate de AZT! Spre deosebire de pacienţii cu cancer, cărora chemoterapia li se administrază ejalonat, în etape, pentru ca organismul să se poată regenera, AZT se administrează fără întrerupere. Iar rezultatul este devastator. Duesburg denumea AZT ca „AIDS prescis de către medic“ şi ca „otravă curată“.

„AZT nu poate ajuta nimănui, şi cu atât mai puţin oamenilor care suferă oricum de o pierdere de celule. AZT poate aduce numai dezavantaje… Ar trebui interzis fiecărui medic care prescrie AZT, dreptul de practică, până va clarifica motivele pentru care a administrat AZT. Aceşti oameni, care au depus jurământul lui Hippocrate, ar trebui să reflecteze la ceea ce fac. Dacă ar avea un pic mai multe cunoştinţe despre biochimie, atunci nu ar prescrie aşa ceva.“ (Sursa: Duesberg: Interviu în raum & zeit 39, 1989). Cercetătorul AIDS Joseph A. Sonnabend, care din 1981 a terapiat sute de pacienţi AIDS declara: „AZT nu este compatibil cu viaţa“. Profesorul de biologie moleculară Dr. Harvey Bialy, redactor-şef la „Biotechnology“ era de părere că: „Eu nu văd cum acest medicament ar putea să facă altceva decât să îmbolnăvească oamenii foarte, foarte grav.“

În ciuda periculozităţii lui, această otravă a fost prescrisă ani de-a rândul pe banii Caselor de asigurări de sănătate, şi culmea, din 1990 au fost terapiaţi şi oameni sănătoşi, aparent „HIV-pozitivi“, inclusiv gravide şi sugari! În 1991, conform datelor producătorului, în toată lumea existau 180.000 de persoane care primeau acest medicament, cu sau fără AIDS. Motivul? Simplu: un beneficiu de 1,2 miliarde de dolari în anul 1992, de exemplu. Câştigul curat era de 50%. PECUNIA NON OLET!

În Italia s-a descoperit că toţi membrii comisiei de stat AIDS, cu o singură excepţie, erau plătiţi de concernele farma. 2.500 de milioane de dolari, bani ai plătitorilor de impozite, mergeau la concernele farma şi agenţiile de presă. (Sursa: Dr. Vittorio Agnoletto auf dem Kongreß „Ripensare l’AIDS”, Bologna 1994)

În ultima vreme, chiar „Spiegel“ recunoştea, ceea ce criticii au spus de la început: „Şi AZT se dovedeşte a fi ineficient pentru a prelungi semnificativ viaţa infectaţilor cu HIV.“ (Sursa: „Der Spiegel” Nr.2, 6.1.1997) Deci sfârşiul coşmaului? Din păcate nu. După AZT, acuma se administrază cocktail-uri chimice şi mai periculoase. De exemplu DDC (Didesoxycystin), 3TC (care funcţionează după principiul AZT) precum şi  „inhibatori de protează” ca Saquinavir, Ritonavir sau Indinavir. Se inhibă producerea de proteine, în virus cât şi în celulele normale, sănătoase. O variantă nouă, şi mai periculoasă a vechii strategii de „otrăvire a fântânilor“. Întreaga nebunie apare pe primele pagini ale ziarelor: „Miracolul AIDS, sfârşitul deceselor“. Chiar aşa de multe minuni nu sunt de relatat, căci în presă apar informaţii precum că „deşi eficiente, preparatele sunt foarte scumpe şi provoacă foarte multe efecte secundare grave. Trebuiesc consecvent administrate mai mulţi ani la rând, şi pe deasupra nu sunt întotdeauna eficace.“

Doar că în aceste cazuri sunteţi singuri de vină, aşa cum îşi dă cu presupusul „Spiegel”, căci nu aţi ascultat de nenea Doctoru şi aţi luat pe ascuns tot felul de tincturi şi de pilule. „Astăzi nu mai poate şti nici un medic ce anume aţi făcut cu corpul Dvs.” De altminteri, nici medicii nu mai ştiu ce au făcut cu corpul Dvs. Oricum, reţineţi: dacă ceva nu funcţionează în mod obligatoriu este pacientul de vină, care a „deviat” de la terapie, şi în nici un caz medicul! „Acest război contra inamicului din propriul organism înseamnă pentru pacient o viaţă sub dictatura prescripţiilor medicale, marcată de efectele secundare ale medicamentelor şi de trauma unei rezistenţe la acestea.”

Că toată povestea nu avea cum să fie altceva decât un uriaş eşec, era previzibil, şi „Spiegel“ se scuză deja în avans: „Totuşi este deja de pe acuma sigur că datorită noilor medicamente, pacientul, chiar dacă nu va fi bolnav, nu va fi nici sănătos. În cel mai favorabil caz AIDS va deveni, la fel ca şi diabetul, o afecţiune cronică… Mult prea des se confundă „virus nedetectabil“ cu „vindecat“.

Dar atunci ce mama sărăciei înseamnă „vindecat“ în ochii virologilor paranoici, dacă nu distrugerea virusului? Oamenii aceştia nici măcar nu-şi mai urmează „logica autoinventată“, doar cu scopul de a-l lăsa veşnic pe pacient „dependent de terapie“. Cu o surprinzătoare sinceritate, „Spiegel“ recunoaşte în încheierea articolului: „Căci, spre deosebire de o terapie de durată ca cea pentru bogaţi, cu un singur vaccin, pentru săraci, nu se pot gâştiga destui bani.“ Cutremurător de adevărat. Probabil ca ni se vor vinde amândouă, pentru a maximaliza profitul!

„Surviving AIDS”

Sub acest titlu descrie Michael Callen cum a reuşit să supravieţuiească 10 ani sub diagnosticul AIDS, fără AZT. (Sursa: „Surviving AIDS“ în Editura bei Harper & Collins, 1990)

El este de părere că: „Rămâne un mister motivul pentru care oamenii de ştiinţă nu sunt interesaţi să ne studieze pe noi, supravieţuitorii.“ Pe mine unul nu mă miră acest fapt. Callen a intervievat 50 de alţi „etichetaţi AIDS“ care au supravieţuit „sentinţei“, toţi fiind „personalităţi“ care au avut capacitatea de

a-şi lua destinul în propriile mâini şi de a privi pozitiv în viitorul lor. Lucrul cel mai important pare a fi depăşirea „şocului condamnării la moarte“ printr-un test pozitiv!

Calea relevată în această carte este ieşirea din pasivitatea unui pacient, care-şi pierde speranţa şi care îi încredinţează viaţa sa unui medic. Din păcate sunt puţini cei care reuşesc acest lucru, aceasta şi datorită sprijinului insuficient din exterior. Dacă, în cazuri excepţionale cercetarea virologică se va ocupa de cazurile de „supravieţuitori pe timp lung“, aceasta se va face doar sub obsesia descoperirii şi cercetării „factorilor Levy“ care au reuşit să ţină cu succes virusul în şah. Ideea de a verifica însăşi „teoria“ virală a AIDS, nu îi vine nici unuia dintre aceştia!

Un interesant detaliu din interviurile adunate de Callen este: din 50 de „supravieţuitori pe timp lung“, doar 4 au luat AZT (dar au renunţat la timp la el). Şi eu personal cunosc câţiva, cărora le merge din nou mult mai bine, după ce au renunţat la chemoterapie. Marea majoritate a lor fac acest lucru „pe ascuns“ de frica de a nu fi supuşi presiunilor din partea familiei sau medicilor de a lua „otrava“. Ei aruncă pilulele pur şi simplu la gunoi. Producătorilor le este acest lucru egal, atâta timp cât produsele au fost plătite de Casele de sănătate. Cunosc cazuri în care medicul a întrebat, sceptic, bolnavul AIDS dacă şi-a luat brav pilulele la timp, după ce a observat că bolnavului îi mergea mai bine. Se pare că medicii ştiu mult mai mult decât spun.

(Nota Qui bono: Aceasta este şi una dintre motivaţiile Site-ului www.quibono.net . De a informa, de a încuraja pacienţii să ia în considerare şi alte căi pentru viitorul lor, decât aceea de a se „abandona“ resemnaţi în mâna medicilor alopaţi, care ştiu, mulţi dintrre ei, că ceea ce prescriu pe reţetele ştampilate cu „plicul“ nu face nici cât o para chioară. De a încerca să arate minciuna, prefăcătoria şi lăcomia nepotolită de câştig financiar a unor medici alopaţi şi a tuturor concernelor farma, pe seama sănătăţii oamenilor obişnuiţi!)

Cum se poate scăpa de un „AIDS manifest“ descrie Dr. Bob Owen în cartea sa „Roys Heilung von AIDS” (Sursa: Wadthausen-Verlag, 1989) Un medic de ţară din California a reuşit să-şi ajute soţia, şi ea medic, doar cu mijloace naturiste, dietă alimentară şi renunţarea la medicamente. Doar că această „erezie“ au plătit-o scump: amândoura li s-a retas licenţa de practică medicală, şi între timp au părăsit USA. Da, dar au făcut-o ca oameni sănătoşi, nu ca şi cadavre! (Sursa: interviu cu Bob Owen în raum & zeit 43, 1989)

Cum sunt înlăturaţi criticii

Pentru a căpăta o imagine asupra „discuţiilor ştiinţifice libere“ aşa cum sunt ele în zilele noastre practicate, iată câteva fragmente dintr-un raport prezentat de autorul John Lauritsen asupra Congresului AIDS din Iunie 1993, care s-a desfăşurat la Berlin (raport publicat în „raum&zeit“ 68, 1994): „Compania Wellcome finanţează două grupe, care se numes „Act Up“ şi „Project Inform“. Ambele grupe sunt aparent formate din critici AIDS. Ele nu numai că au venit la Berlin pe costurile firmei „Wellcome“, ci au mai primit şi 50.000 de lire sterline (circa 150.000 de mărci germane sau mai nou 75.000 de Euro) puse de firmă la dispoziţie pentru perioada în care trebuiau să rămână în Berlin (costuri hotel, mâncare, transport, etc).

Wellcome se străduia în cadrul Congresului, să neutralizeze efectele „studiului Concorde“, studiu independent care dovedea că AZT, respectiv Retrovir aduce pacienţilor orice altceva în afară de o prelungire a vieţii. Întrebările critice puse de jurnaliştii din Germania şi din alte ţări ori nu au primit nici un răspuns din partea conducătorilor Conferinţei, ori au primit răspunsuri aiuristice. Jurnalista de la televiziunea britanică Joan Shenton a fost, ca urmare a unei întrebări puse, agreasată fizic de către unul dintre membrii grupului „Project Inform“.

Persoanele care în mod paşnic împărţeau foi volante cu critici la adresa teoriei AIDS au fost de asemenea agresate fizic de către membrii celor două grupări, cărţi şi materiale informative au fost furate şi distruse (arse, ca în timpul naziştilor). Conducerea acestei Conferinţe refuză orice declaraţie asupra celor petrecute.“

Nu surprinde faptul că în presa germană, de orice culoare şi orientare, nu apar nici un fel de relatări asupra incidentelor respective. Totuşi aceste incidente au fost confirmate şi de alte surse, independente (Sursa: observatorul Klaus Blees, participant la Congres, în „Gestalt Theory“, Vol.15 (1993), no. 3/4) care au mai adus încă o serie de detalii: „Peter Schmidt, un jurnalist de televiziune liber, care filma incidentele respective, a fost reţint de poliţie iar filmarea i-a fost ştearsă. Lui Schmidt, care în canalul de televiziune „Offenen Kanal Berlin” prezenta periodic emisiuni critice la adresa teoriei AIDS, i-a fost retrasă acreditrea ca jurnalist la Congres.“

Un alt critic AIDS, Robert Laarhoven, care rezervase din timp un stand pentru cărţile sale, i-a fost refuzat acesta, pe motiv de lipsă de spaţiu, deşi spaţiu disponibil era suficient. El totuşi şi-a expus cărţile, fapt care i-a atras excluderea de pe terenul unde se desfăşura Congresul, iar Prof. Habermehl din cadrul conducerii Congresului, l-a ameninţat chiar şi cu expulzarea din ţară. Însă alte două grupări, care prezentau exponate fără să aibe autorizaţie sau rezervare de spaţiu, au fost tolerate.

Klaus Blees concluziona: „Desfăşurarea Congresului, după părerea mea, a fost caracterizată

printr-un climat de dogmatism şi intoleranţă care a dominat toate discuţiile ştiinţifice sau publice asupra AIDS. Mass-media a ignorat complect sau denaturat ironic criticile aduse teoriei AIDS de către oameni de ştiinţă sau jurnalişti.“

John Maddox, redactorul-şef de la „Nature“, recunoştea deschis într-un interviu acordat revistei  „Spiegel“ că cenzurează şi filtrează lucrările ştiinţifice care apar în revista sa. Dacă ne gândim doar la faptul că 90% dintre contractele pentru reclame publicitare (deci cele care aduc cele mai mari venituri revistei) provin din partea concernelor farma, nu avem de ce să ne mai mirăm, şi putem şti cu o exactitate de 100% care lucări sau articole vor apare în „Nature“ şi care nu.

Jurnalistul englez Neville Hodgkinson a reuşit să publice, în „Sunday Times“ din 26.04.1993 un articol critic la adresa teoriei AIDS. Imediat el a fost atacat agresiv din toate părţile: „Observer“, „Independent“, BBC şi „Guardian“. Hodgkinson relatase printre altele, cât de departe poate ajunge „braţul lung“ al concernelor farma: în Nairobi, un călugăr iesuit înfiinţase un ospiciu pentru copii bolnavi AIDS (test-pozitivi). Doar că el a constatat, spre surprinderea sa că copiii din ospiciu, cu o singură excepţie, erau sănătoşi şi puteau chiar urma cursurile şcolilor la care mergeau. Lucru care nu corespundea cu teoria AIDS pe care o citise iesuitul. Doar că, după ce şi-a exprimat public îndoiala, iesuitul nostru a fost supus unei presiuni atât de puternice, mai ales din partea ţărilor care puneau la dispoziţie mijloace materiale şi fonduri, încât a trebuit să se resemneze şi să retracteze afirmaţiile făcute în presa locală.

Soţilor Krynens, care s-au dus în Tanzania pentru a ajuta copiilor orfani bolnavi de AIDS, le-a mers cam în acelaşi fel. După ce timp de cinci ani au căutat în zadar astfel de copii bolnavi, au „îndăznit“ să dea publicităţii această realitate. Instantaneu le-au fost retrase fondurile care le fuseseră puse la dispoziţie de „EU-AIDS-Task force“, şi au fost expulzaţi din gruparea respectivă, cât şi din Tanzania. Doar un Apel la primul ministru (presupun cel britanic, din textul original nu reiese clar) i-a putut proteja pentru o perioadă. (Sursa: raum&zeit 73, 1995)

Jurnalistului şi profesorului Kawi Schneider, care se angajase activ în critica AIDS, i-a fost interzis de către angajatorul său, biserica evanghelică, să discute teme legate de AIDS în cadrul şcolii unde preda, şi să nu răspundă la întrebările spontane pe această temă care ar putea veni din partea elevilor! Disputa între Schneider şi biserica evanghelică s-a soldat în final cu concedierea acestuia în Septembrie 1992!

Cu ocazia „Zilelor internaţionale AIDS“ de la 1 Decembrie 1989, Oficiul de sănătate din Remscheid a plănuit o acţiune în cadrul căreia în şcoli au fost plasate pe pereţi diferite afişe pe tema (oficială desigur) AIDS. Respectivul oficiu plănuia şi un proiect de o săptămână în gimnaziul Röntgen, cu titlul „Teorie ştiinţifică şi etica în baza AIDS”. Dar în momentul în care respectivul Oficiu a aflat că elevii din gimnaziu purtau discuţii şi pe baza teoriilor critice la adresa AIDS, cum erau cele ale lui Duesberg, intenţionând să dezbată critic teoria AIDS în cadrul acestui proiect, Oficiul respectiv a anulat proiectul, inclusiv Podiumul de discuţii libere ce ar fi urmat să aibe loc. (Sursa: raum&zeit Special 4)

Duesburg a descris bine comportamentul ideologilor AIDS: „Ştiinţa a devenit pentru mulţi un surogat al religiei! Tocmai de aceea reacţionează astfel, atunci când cineva afirmă ceva care contravine ideilor cu care au crescut şi s-au „maturizat“, în care cred şi de care sunt mândrii. La fel ca atunci când este pusă întrebarea: Unde este dovada că acel om a mers pe apă? Brusc, întrebatul devine neprietenos, iar întrebătorul este excomunicat!“ (Sursa: raum&zeit 42, 1989)

Prea târziu pentru a mai putea învăţa ceva?

Cel care are argumente mai bune, nu trebuie neapărat să primească şi dreptate. Tocmai şi de aceea  „spectacolul AIDS“ care este înscenat şi ne este derulat prin faţa ochilor, constituie un „exemplu de şcoală“ pentru cei care doresc să înveţe mecanica „scandalului ştiinţific“. Întregul sistem al cercetării ştiinţifice, al industriei farmaceutice şi al mass-mediei este atât de bine „pornit la vale“ încât nu mai poate fi controlat, şi chiar dacă se încearcă acest lucru, totuşi va aluneca mai departe, ca Titanicul în aisberg, scăpat de sub control.

„Acolo unde sunt investiţi atâţia bani, nu se mai poate spune nimic, mai ales nu se mai poate spune că totul este fals. De aceea trebuiesc căutate alte soluţii. Astfel că acuma nus e spune că teoria era falsă, ci doar că nu mai este atât de corectă, şi că ea trebuie complectată cu una sau alta. Această <învârtire în jurul cozii> are ca efect faptul că ştiinţa frânează şi induce în eroare. Cu cât sunt mai mulţi bani investiţi, se exclude posibilitatea greşelilor precum şi posibilitatea de a recunoaşte o greşală“ (Sursa: Duesberg în raum&zeit-lnterview, special 4)

Profesorul de microbiologie newyorkez Harvey Bialy scria: „Ipoteza virală AIDS reuneştespecialişti în  biologie moleculară care nu sunt medici, şi medici, care deşi bine intenţionaţi, nu sunt informaţi asupra biologiei moleculare. Pe deaspra se adaugă un anumit număr de întreprinzători lacomi, deoarece HIV şi AIDS este o afacere foarte bună… Este un tăvălug imposibil de oprit – o combinaţie între lăcomie şi intenţii bune… un amestec diabolic şi otrăvitor.“ Căci PECUNIA NON OLET!

Şi încă o dată Duesberg în interviul mai sus amintit: „Faptul că unii oameni câştigă bani mulţi, nu este ceva nou, dar faptul că îi câştigă pe spinarea multor oameni, dintre care mulţi ar putea fi uşor salvaţi iar alţii cel puţin ar putea să nu fie otrăviţi, asta este ceva nou!“

Şi ce vom face în viitor?

Deoarece „ajutor de Sus“ nu este de aşteptat (sau poate că totuşi…?), cei afectaţi trebuie să-şi ia singuri în mâini destinul. Am să rezum încă o dată actualul stadiu al cunoştinţelor pe tema „deficienţa imunitară“:

-testele HIV care se află pe piaţă la ora actuală sunt nesigure şi se contrazic între ele, deci este imperios necesar a nu le efectua. Cine este oare atât de bine informat încât să întâmpine zâmbind un rezultat „pozitiv“? (Nota Qui bono: De altminteri nici un test nu este sandardizat, şi nici nu va fi vreodată, atâta timp cât virusul nu este izolat, curăţat şi anailizat, asta în cazul în care el, mai înainte de toate, există!)

-în laborator sunt studiate doar „artefacte“ („făcături“), deoarece virusul nu a fost niciodată relevat, ceea ce înseamnă că toată discuţia este de pomană. Şi chiar dacă el ar exista întradevăr, nu poate fi făcut răspunzător pentru peste 30 de boli complect diferite;

-singurul lucru care contează este starea de sănătate a pacientului atins, cu sau fără test. Dacă cineva întradevăr suferă de o gravă deficienţă a sistemului imunitar, atunci sunt motive destule pentru a cerceta temeinic, în fiecare caz individual, cauza acestei situaţii. Aproape întotdeauna se va da peste una dintre aceste cauze, eventual mai multe la un loc, care într-un astfel de caz , se vor potenţa reciproc:

1. Consum de droguri pe durată de ani de zile. Prin aceasta nu înţeleg tutunul, alcoolul, marihuana sau haşişul, ci drogurile tari ca heroina, crack, cocaina, drogurile „Sniffer“, chimicalele stimulatoare ale potenţei, Extacy şi psihofarmaca! (foarte răspândită).

2. Intoxicare pe perioadă lungă de timp cu substanţe chimice: terapie de lungă duată cu factori de coagulare ai sângelui, antibiotice, măsuri imunosubpresive post-transplant, chemoterapii, antialergice, cum este Cortizonul şi substanţele înrudite. (Asupra confuziei dintre efectele secundare ale Cotizonului cu simptomele AIDS, vezi Prof.Dr.O. Bergold în raum&zeit 41, 1989)

3. Vaccinuri administrate, mai ales contra variolei (vărsat) sau hepatitei, care pot sabota sistemul imunitar (mai multe vezi în capitolul destinat vaccinurilor);

4. Boli „normale“ diagosticate fals, care se apropie de AIDS. Aici  este vorba mai ales de sifilis, care, ca urmare a descoperirii penicilinei, a migrat într-o formă atipică şi subacută şi care apare în această formă mult mai des decât se crede. Puternica asemănare cu simptomele AIDS au fost cercetate de Harris L. Coulter (Sursa: „AIDS and Syphilis – The Hidden Link”, North Atlantic Books, Berkeley, 1989)

Dar şi oricare altă boală din „catalogul“ AIDS, mai ales când pacientul face parte ditr-una dintre categoriile de risc.

5. Puternicul stress psihic (aşa cum ar fi de exemplu diagnosticul „HIV pozitiv“) pot în anumite cazuri avea o acţiune imunosubpresoare atât de mare, încât pot apare îmbolnăviri grave, inclusiv cancer.

Aşadar ce trebuie să facă acela care este bolnav şi aparent are AIDS? În primul rând trebuie să se informeze cât mai bine asupra situaţiei, pentru a scăpa de FRICĂ, şi pentru a-şi crea sentimentul de speranţă. Apoi trebuie să evite medicamentele chimice puternice, mai ales AZ şi otrăvurile asemănătoare. Apoi trebuieşte efectuală o autocurăţare şi detoxificare temeinică a organismului, care poate fi neplăcută, dar care este foarte necesară. Acest lucru se poate face cu metode ce aparţin medicinei integrale (naturiste), în consecinţă este necesar a se lua legătura cu un practician din acest domeniu, care să aibe curajul şi cunoştinţele necesare pentru a se desprinde de dogma AIDS.

(Nota Qui bono: Nu sunt aici excluşi medicii, doar că este foarte greu să găseşti unul care să aibe curajul de a se exprima deschis contra dogmei AIDS, deoarece istoria de până acuma ne-a arătat că aceştia riscă să fie „excomunicaţi“ din Frăţia Mafiotă a Jurământului lui „Ipocrit“ .)

Foarte importantă este şi comunicare cu alţi pacienţi aflaţi în aceaşi situaţie. Cunosc personal mai multe cazuri de pacienţi care au „obosit“ să tot înghită otravă, şi au întrerupt chemoterapia, şi cărora de atunci le merge din ce în ce mai bine. Din păcate presiunea din parea unor medici şi din partea opiniei publice este foarte mare, astfel că despre aceste lucruri se vorbeşte şi se povesteşte doar „pe sub mână“. Foarte importantă este susţinerea din partea familiei şi a prietenilor. Părerea mea este că în cadrul „Consilierii AIDS“ oficiale, să fie respinse toate propunerile de „sprijin şi ajutor“, deoarece acestea nu sunt în esenţă decât „braţul lung“ al concernelor farma, fiind chiar şi finanţate direct de către acestea. (Nota Qui bono: Iar aici doresc să atrag încă o dată atenţia asupra Forumurilor pe diferite profile de boli, care sunt de asemenea aproape în totalitate subvenţionate de concernele farma. De curiozitate am vizitat o serie de astfel de Forumuri de limbă română – dar nici cele germane nu sunt altfel, decât doar poate mai civilizate ca expresie şi limbaj – şi m-am îngrozit de agresivitatea cu care orice opinie diferită de cea a Administratorului este condamnată, înjurată chiar, iar făpaşul este excomunicat imediat. Deşi numele lui nu este şters din lista memebrilor, căci am bănuiala foarte intensă că Administratorii sunt plătiţi pe „cap de vită“ de către concernele farma, ca la abator!)

Calea Crucii este prestabilită pentru pacienţii AIDS (din punct de vedere oficial-dogmatic): „Pacientul va fi „alergat“ prin toate stadiile AIDS, conform manualelor şcolastice. În final, toţi participanţii vor avea gustul amar al concluziei că în ciuda tuturor eforturilor, au pierdut lupta contra unui duşman perfid. Pacientul va muri ca o victimă ascultătoare,sacrificată unei epidemii „sociale“ iar frustrarea terapeutului se va îndrepta cu agresivitate contra celor care propun, ba chiar mai mult, care pretind ca propriile fapte să fie analizate autocritic.“ (Sursa: Dr. Heinrich Kremer: „AIDS – ein von Ärzten forciertes Todes-Syndrom?” –Aids – un sindrom ucigător provocat de medici? în raum&zeit 86/97)

Pentru toţi cei care nu vor să sfârşească astfel, singura cale este să-şi formeze propria imagine asupra temei AIDS. Iar ajutor în această privinţă se poate obţine din partea criticilor AIDS din ce în ce mai mult şi mai des.

Dezastrul medicinei moderne

„Istoria medicinei este istoria erorilor.“

Bernard Ashner (1883-1960), medic şi psiholog austriac

După cum aţi observat probabil deja, nu sunt tocmai omul potrivit pentru a pleda în favoarea medicinei şcolastice. Atunci când îţi devine clar ce catastrofe a adus pe capul oamenilor, mereu şi mereu – scandalul AIDS este doar una dintre ele – este cu greu să mai rămâi politicos. Aici este momentul să spun că nu intră în intenţiile mele să să atac medici la modul personal. Ceea ce critic eu este sistemul medical, care de cele mai multe ori îl sacrifică şi pe medic. Acest sistem se îngrijeşte, ca numai un anumit mod de gândire să fie însuşit, condiţie absolut necesară pentru a primi dreptul de practică, respectiv pentru a nu-l pierde.

Mulţi medici şi-au ales această meserie cu intenţia nobilă de a ajuta oamenii bolnavi, şi unii dintre ei depun o muncă demnă de lăudat. Este doar în parte vina lor pentru faptul că situaţia este proastă, şi unii dintre ei chiar suferă din această cauză, dar nu pot schimba nimic. Marea parte a criticilor, pe care le aduc aici, provin de la medicii înşişi. Doar că ei nu sunt băgaţi în seamă de cei responsabili din poziţiile de conducere, şi de aceea este momentul ca potenţialii pacienţi, adică noi toţi, să ne trezim şi să începem a face ordine. Iar asta nu se poate face cu precauţii false şi cu sfieli şi consideraţii copilăreşti, ci doar cu cuvinte clare. Înşelăciunea rămâne înşelăciune, iar minciuna rămâne minciună. Ele nu devin mai bune doar prin faptul că sunt propagate de un Institut naţional sau o organizaţie cunoscută, ba chiar din contră, vor provoca şi mai multe daune astfel. Dar nici cele mai tari critici nu vor putea fi niciodată atât de triste precum tragicele destine pentru care are de răspuns „sindicatul farmaceutic”.

Eu nu sunt singurul care defineşte medicina modernă un „dezastru”! Chiar şi în „Spiegel” care în general este un pion al medicinei şcolastice, se putea citi în 1980, numărul 36, sub titlul „Iluzii îngropate” următoarele: „Cancer, infarct cardiac, ciroză, bronşită, reumatism, hipertensiune şi afecţiunile de bătrâneţe, deci cele şapte rele, cresc ca număr de cazuri în fiecare an în statistici, dar un efect de recul asupra medicinei de zi cu zi nu a existat până acum: oficialii reprezentanţi ai breslei medicale, majoritatea profesorilor şi mulţi doctori mint cu perseverenţă şi tărie în ceea ce priveşte evidentul dezastru al medicinei… Cetăţenii care locuiesc în cartiere cu multe cabinete medicale şi spitale, devin repede pacienţi, sunt mai des operaţi, iau mai multe medicamente bogate în efecte secundare şi decedează, conform statisticilor, mai timpuriu. „Institutul ştiinţific” al Caselor de sănătate germane a consemnat anul trecut cu groază că aşteptarea de viaţă a populaţiei scade proporţional cu creşterea numărului de medici raporta la locuitori, deci cu creşterea „densităţii” medicilor.”

Terapeutul şi practicianul Hans Rapold sublinia astfel în cartea sa „Die drei Grundlügen: Politik, Wissenschaft und Religion”, Ewertverlag (Cele trei minciuni de bază: politica, ştiinţa şi religia): „Spitalele sunt din ce în ce mai pline, şi totuşi medicina vorbeşte despre succese remarcabile pe care le-a realizat de-a lungul timpului. Dar printr-un progres dovedit al medicinei eu înţeleg din ce în ce mai multe paturi libere în spitale, şi nicidecum lipsă de locuri în spitale“.

Propaganda medicală repetă la nesfârşi în toate mediile argumentul ei preferat: lunga listă a succeselor în ultima sută de ani. Din această listă, doar două puncte sunt corecte, medicina de intervenţie cu chirurgie de urgenţă şi condiţiile igienice din ţările dezvoltate, dare care nu au fost realizate doar de medicină singură.

Toate celelalte, de la farmacologia modernă la vaccinuri, mai mult au dăunat pacientului decât i-au ajutat (de exemplu, l-au transformat pe om mai întâi în pacient), şi se află pe drumul sigur de a ruina complect sănătatea oamenilor. Prăbuşirea financiară a Caselor de sănătate nu ar vi o permanentă ameniţare, dacă medicina ar face ceea ce promite, sau dacă ar fi eficientă. Costurile ne arată clar ceea ce fiecare dintre noi bănuieşte de mult timp: că oamenii nevin din ce în ce mai bolnavi şi mai  sensibili la boli, iar medicina din ce în ce mai lipsită de eficienţă, că medicii îşi ascund ineficienţa şi neajutorarea în spatele unor teorii din ce în ce mai absurd, mai des schimbate decât roţile unei maşini de Formula 1.

Dar în timp ce în economia de piaţă liberă o astfel de intreprindere ar fi fost de mult eliminată din circuit, medicina se salvează prin pretenţii de noi susţineri financiare complect absurde. Nava se află pe ruta falsă, dar este dotată confortabil şi i se mai adaugă şi motoare noi şi mai puternice. Iar de aceasta se ocupă un sistem bine gândit, care funcţionează încă foarte bine şi care îndeplineşte următoarele funcţii:

-obţinerea de mijloace financiare gigantice din banii publici;

-ascunderea scandalelor şi urmărirea criticilor;

-impunereaa de legi care să permită continuarea desfacerii pe piaţă a produselor farmaceutice la nivel global;

Doar printr-un astfel de sistem poate fi explicat faptul că în medicină eşecurile se succed unul după altul şi totuşi cetăţeanul de rând nu află mai nimic despre toate acestea. Iar principalul aliat al acestui sistem este FRICA, care-i stăpâneşte pe mulţi dintre noi. Mulţi dintre noi sunt convinşi de corectitudinea acestor critici, dar le este frică, şi într-o situaţie serioasă, fug la alopat şi acceptă chemoterpii şi alte proceduri „terapeutice“ dubioase. Fiindcă le este FRICĂ de moarte!

(Nota Qui bono: Din păcate cunosc personal mai multe astfel de cazuri, în care am avertizat prieteni sau rude, asupra pericolelor şi ineficienţei pe care anumite terapii alopate le au, ba chiar a riscului de deces datorită acestor terapii. Şi din nefericire şi cu tristeţe trebuie să spun, că de fiecare dată am avut dreptate. Dar fiecare om este liber a alege calea pe care vrea să meargă!)

Iar lipsa de informaţii asupra metodelor alternative la aceste „otrăviri programate“ şi „morţi planificate“ face ca mulţi să nu vadă alternativele, să creadă că nu există alte soluţii. Ceea ce scriu eu aici nu sunt presupuneri dubioase oarecare, ci fapte, prezentate şi publicate de oameni de specialitate, deseori medici, care pot fi verificate. Doar că din cauza cenzurii dogmei dominante (autocontrol liber consimţit, astfel se numeşte această porcărie astăzi) astfel de soluţii nu numai alternative, dar chiar mai eficiente şi sigure, nu apar nici în „Spiegel“ sau „Bild“, nici în programele principale de radio sau televiziune (autorul se referă la presa germană, dar puteţi liniştit înlocui numele ziarelor şi revistelor mari din Germane cu cele din Romania, fără a greşi câtuşi de puţin).

Ceea ce fac eu aici este doar să adun informaţiile şi dovezile şi sursele într-un singur loc (aceste pagini) şi să le ordonez într-o fomă uşor de înţeles. Dacă doriţi să daţi crezare acestor informaţii sau nu, dacă doriţi să vă informaţi chiar şi mai temeinic sau pur şi simplu vă este mai comod să alergaţi la alopat pentru fiecare „aluniţă“, acest lucru trebuie să-l hotărâţi, după lectura acestor pagini, singuri.

Dar să aruncăm o privire asupra „marilor succese“ ale medicinei şcolasice alopate din ultimele decenii, aşa cum o face şi Hans Reusch, specialist în istoria medicinei, în cartea sa „Die

Pharma-Story“ (apărută în Editura F. Hirthammer):

–       În 1970 au fost în Africa de Sud retrase de pe piaţă calmantele Pronap şi Plaxin, deoarece cauzaseră moarte mai multor sugari;

–       În 1971 au fost internaţi în Anglia 1.500 de persoane, deoarece folosiseră analgezicul Paracetamol, care era vândut ca fiind „sigur“. În ciuda catastrofei, şi în mod pervers, acest produs era la jumătatea anilor 70 recomandat chiar şi contra simptomelor provocate de un consum de alcool mare;

–       În Italia şi în alte ţări preparatul Marzin (contra greţei) a fost interzis, deoarece mai ales la copii provoca daune semnificative sănătăţii;

–       În USA, în aceaşi  perioadă, Orabilex provoca daune rinichilor, cu consecinţe fatale;

–       Medicamentul MEL/29 cauzează cataracta ochiului;

–       Pacienţii care au luat Methaqualon au fost atât de puternic „dereglaţi“ psihic, încât au fost înregistrate 366 de decese, prin „lovire cauzatoare de moarte“ sau prin sinucidere;

–       În 1972 s-a descoperit că spray-ul Isoproterenol cauzase în anii 60 moartea a 3.500 de astmatici;

–       În 1975 a fost confiscat antialergicul Trilergan, deoarece conducea la apariţia „virusului hepatitei“ (cu alte cuvinte, provoca daune majore fiatului);

–       În 1976 a fost retras medicamentul antireumaticFlamanil (firma Sandoz), deoarece provoca leşinuri şi stări de inconştienţă (ori poate că tocmai aceasta era metoda de a-i scăpa pe pacienţi, pentru o perioadă de timp, de dureri?);

–       În acelaşi an ICI a început să plătească despăgubiri victimelor (respectiv urmaşilor acestora), care avuseră de suferit grave daune ale ochilor sau sistemului digestiv ca urmare a administrării preparatului pentru inimă Eraldin;

–       În 1977 medicamentul Phenformin (Ciba-Geigy) a fost retras de pe piaţa americană deoarece nu s-a mai putut ţine ascuns faptul că acest preparat contra diabetului a ucis timp de 18 ani anual o mie de persoane. În ciuda scandalului autorităţile germane au mai permis încă un an vânzarea produselor Diplar, Silubin-Retard, Sindatil, etc. similare cu Phenformin;

–       În 1978, de Crăciun, autorităţile germane au trebuit să interzică toate produsele anticolersterolemice care conţineau Clofibrat, deoarece acesta producea efecte secundare deseori cauzatoare de deces. Pacienţii nu numai că se alegeau cu atacuri de cord fatale (împotriva cărora produsul ar fi trebuit să protejeze), dar decedau procentual mult mai frecvent de cancer şi de afecţiuni ale ficatului, bilei, vezicii urinare şi intestinelor. 24 de concerne farma au foat astfel afectate;

–       În 1979 a fost făcut oficial cunoscut faptul că Valium, chiar şi în doze mici, crează dependenţă. La acea vreme, peste 15%  dintre adulţii luau Valum, şi este de presupus că majoritatea lor erau deja dependenţi, mai ales în USA;

–       Stimulantele Preludin şi Maxiton, folosite şi ca stimulatoare ale apetitului, au fost retrase de pe piaţă, deoarece aduceau daune inimii şi sistemului nervos;

–       S-a descoperit că Barbiturate (contra insomniilor) în cazul unei folosinţe de lungă durată nu combătea, ci dimpotrivă, accentua insomnia;

–       S-a aflat că analgezicul Phenacetin, vândut sub 200 de nume diferite, împiedica funcţiile renale sau chiar distrugea rinichii, provoca tumori renale şi distrugea celulele roşii de sânge;

–       Alt analgezic, Amydopyrin, conţinut în 160 de medicamente, a fost interzis în 160 de ţări (dar nu în toate ţările), deoarece împiedica formarea de globule albe de sânge (agranulocitoză), ceea ce se putea termina cu un deces;

–       Reserpin (contra hipertensiunii) creştea pericolul unui cancer de sân de trei ori, provoca coşmaruri şi depresie şi era suspectat de a cauza tumori cerebrale, de pancreas, piele, testicole şi uter;

–       Urethan trebuia să vindece leucemia. S-a constatat că de fapt provoca cancer de ficat, plămâni şi măduvă ososasă;

–       Methotrexat, de asemenea contra leucemiei precum şi contra afecţiunilor dermatologice, provoca tumori şi favoriza anemiile grave şi rupturile de intestine;

–       Mitotan, un alt preparat antileucemic, provoca distrugerea glandelor suprarenale;

–       Cyclophosphamid, la fel ca şi alte chemoterapeutice, provoca moartea diverselor ţesuturi, începând cu ficatul şi rinichii. Pacientul murea mai repede decât în cazul unui cancer obişnuit;

–       Şi antibioticul Isoniazid ducea la distrugerea ficatului;

–       Alte antibiotice, cum ar fi Kanamyzin duceau la insuficienţă renală şi atacau nervii auditivi;

–       Bismut, care în mod ciudat este prescris şi contra diareei dar şi contra constipaţiei, poate duce la grave intoxicaţii. În Franţa se cunosc din 1974 circa o mie de cazuri, dintre care 28 au avut un sfârşit tragic;

–       În 1982 în Anglia, preparatul contra artritei Opren, care conţine Benoxaprofen a fost retras de pe piaţă, după ce a ucis sute de persoane, iar alte mii de persoane au suferit grave afecţiuni. Acest fapt nu l-a împiedicat pe producătorul Elly Lilly să solicite aprobarea pentru piaţa USA (şi chiar să o primească) pentru acelaşi produs sub un alt nume, de Oraflex, ascunzând interdicţia şi cazurile grave din Anglia. Fapt ca i-a costat pe 26 de americani viaţa. Ştiţi cumva, întâmplător, cine era directorul Elly Lilly între 1977-1979? George Bush Senior, mai târziu preşedinte al USA! Aşa se adună banii şi relaţiile pentru campania prezidenţială, călcând pe cadavre! Bush deţinea 1.500 de acţiuni Lilly pe care a declarat că le-a vândut în 1978, lucru care în 1981 a fost dovedit de către „New York Times” ca fiind o minciună. Şi fostul preşedinte al Germaniei Federale, Richard von Weizsäcker a fost mai de demult director la marele concern farma german Boehringer. Iar Helmuth Kohl provenea din rândurile conducerii concernului chimic BASF, care şi el era amestecat în industria farmaceutică;

–       Analgezicele şi antireumaticele Tanderil şi Butazolidin (Ciba-Geigy) au fost făcute răspunzătoare, în întreaga lume, pentru moartea a peste 10.000 de oameni. Medicul suedez Hansson a publicat documente secrete, pe care le procurase pe căi ilegale, din care reieşea că Ciba –Geigy avea cunoştinţă asupra a 1182 de cazuri de decese, dar a ascuns informaţiile respective şi a vândut mai departe produsul respectiv. În momentul în care aceste informaţii au fost făcute publice, preparatul a fost interzis în majuritatea ţărilor, cu excepţia desigur, a Elveţiei, ţara natală a Ciba- Geigy;

–       În 1978, preparatul absolut inutil Oxychinolin (sau Clioquinol) produs de acelaşi Ciba-Geigy (astăzi Novartis) care era destinat deranjamentelor de digestie absolut inofensive („diareea de vară”), a provocat un scandal la nivel mondial, care a pornit din Japonia: 30.000 de persoane au orbit sau au suferit paralizii ale picioarelor, peste 1.000 au decedat doar în Japonia („boala” fusese denumită SMON – neuropatie mielo-optică subacută). Drept urmare au fost raportate şi o serie de cazuri grave din spaţiul european, care până atunci nu putuseră fi clarificate.

Ciba-Geigy a fost implicată într-o serie de procese de despăgubiri (cum poate fi mortul despăgubit?), iar substanţa care doar în Japonia era vândută sub 168 de nume diferite a fost interzisă în ţările respective. Ciba- Geigy a continuat însă să vândă mai departe preparatele care conţineau substanţa otrăvitoare în ţări din lumea a treia (de ăia nu le pasă nimănui?) unde produsul nu era încă interzis;

(Nota Qui bono: Poate că mulţi dintre Dvs. se vor întreba aici, pentru ce aceste firme, deşi ştiu că un produs este toxic şi riscă să aibe de plătit despăgubiri, îl vând mai departe? Foarte simplu! Deoarece pentru a produce acest preparat, s-a făcut o investiţie, s-a creat o linie de producţie specială, poate chiar s-a construit o fabrică sau o secţie specială, iar investiţia făcută trebuia să fie recuperată şi încă cu un anumit beneficiu semnificativ de mare. De aceea nu se va găsi niciodată „leacul cancerului“ sau al multor altor boli, despre care se ştie sau se spune că ar exista medicamentaţii care să le vindece. Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, atunci:

1.liniile de producţie vechi nu ar mai aduce beneficiu, ar trebui deci aruncate la gunoi şi

2.nu uitaţi că oamenii sănătoşi nu cumpără medicamente, deci concernele riscă să dea faliment!)

–       Un alt medicament care provoacă exact ceea ce ar trebui să preîntâmpine, este Diethylsilböstrol, pe scurt DES. Acest hormon sintetic feminin (estrogen) a fost administrat femeilor însărcinate, aparent pentru a preîntâpina complicaţiile din timpul sarcinii. Din păcate s-a constatat că la copii, mai ales la feţiţe, după mulţi ani, apărea o formă de cancer al vaginului, complect necunoscută până atunci. De asemenea, apăreau complicaţii neaşteptate şi grave la fete, atunci când ele însele rămâneau, ca şi adulte, însărcinate. Ulterior s-a constatat că şi organele genitale ale copiilor de sex masculin putea fi afectate. Firmele producătoare respective au pierdut în USA mai multe procese. Medicamentul se poate găsi şi astăzi pe piaţă, dar ca produs care previne exact efectul invers decât pe vremuri, şi anume ca pilulă „anticoncepţională”. De asemenea DES este folosit şi în industria creşterii animalelor (vitele pentru carne)!

–       Despre scandalul Contergan probabil că aţi auzit deja. Aici doar câteva detalii interesant: în 1958 producătorul Grünenthal a trimis o scrisoare colectivă la 40.000 de medici, asigurându-i că acest Contergan (Thalidomid) este cel mai bun calmant pentru femeile însărcinate sau care alăptau, fără nici un fel de riscuri pentru mame sau sugari. În 1961 producătorul britanic Distillers Company susţinea aceleaşi afirmaţii despre Distaval, care conţinea aceaşi substanţă de bază Thalidomid. Cu ce rezultate pentru copii s-a terminat acestă propagandă probabil că ştiţi deja. În 1970 acţiunea judecătorească împotriva firmei Grünenthal a fost închisă cu o înţelegere de despăgubiri, după ce nu s-a precupeţit nici un efort financiar, fiind adus chiar şi laureatul cu Premiul Nobel Boris Chain, ca expert în favoarea respectivei firme. În acest caz medicamentul a fost mai departe vândut, după ce se aflase deja despre primele cazuri de copii născuţi cu foarte grave malformaţii;

–       Dar tragediile nu s-au oprit aici. Concernele farma au continuat să vândă otrăvuri femeilor gravide şi astfel să mutileze copii (Nota Qui bono: iar astăzi se recomandă cu precădere vaccinarea gravidelor, probabil cu acelaşi scop de a aduce pe lume copii handicapaţi!) În 1978 s-a făcut cunoscut că medicamentele Primodos, Amenoron-Forte, Duogynon, Bendectin şi Debendox erau şi ele răspunzătoare de naşterea unor copii cu infirmităţi. Produsul Duogynon al firmei germane Schering, care intrase deja în „gura“ presei, a fost pur şi simplu rebotezat Cumorit. Iar autorităţile de aprobare a medicamentelor nu au avut nimic împotrivă. În Anglia a ieşit la iveală faptul că bănuielile asupra efectelor nocive ale Debendox existau deja de mai mulţi ani. Şi în acest caz autorităţile nu au întreprins nimic (la fel ca şi producătorul Merrell). Un profesor de pediatrie de la Universitatea Leeds, Richard Smithells, a eliberat de orice vină respectivul produs, în cadrul unui studiu organizat şi condus (nu se ştie exact cum) de el. După care într-o scrisoare confidenţială, respectivul profesor ruga firma Merrell să acorde un „stipendiu de cercetare“ facultăţii unde era profesor (ca recunoştinţă pentru serviciile aduse, desigur). În mod eronat, sau mai degrabă fericit, scrisoarea a ajuns la jurnalul „Observer“, care a făcut-o publică. Şi în USA nu a existat nici un motiv pentru firma Merrell Dow Pharmaceutical Inc. să desfacă mai departe respectivul produs, dar de acestă dată sub numele de Bendectin, doar pentru că se născuseră câţiva copii handicapaţi! Pe eticheta produsului era inscripţionat că acesta este sigur. Singura deosebire „americană“ era că pe produs se menţiona că trebuieşte luat numai atunci când întradevăr este nevoie! (Nota Qui bono: Ca şi când de obicei, americanii, mai tonţi din fire, înghit boabe mai ales atunci când nu-i doare nimic!) Sub presiunea opiniei publice, preparatul a fost totuşi mai târziu retras de pe piaţă, şi au mai fost plătite şi 120 de milioane de dolari despăgubiri pentru cele circa 700 de procese deschise de părinţii victimelor;

–       Nici de substanţa Thalidomid din Contergan nu au vrut să se despartă concernele farma. În USA este „oferită“ pacienţilor AIDS contra inflamaţiilor din cavitatea bucală (deseori ca urmare a AZT). În Brazilia este vândută chiar şi până astăzi contra leprei. Deoarece acolo există multe persoane care nu ştiu să citească, în instrucţiuni este pusă o pictogramă cu burta unei femei însărcinate peste care este plasat un X. Mulţi dintre analfabeţi consideră că este vorba despre un mijoc contraceptiv! În Brailia se mai nasc încă copii cu malformaţii gen Contergan (se estimează în prezent la 300 de cazuri anual);

–       În 1984 ziarul londonez „Daily Mail“ relata faptul că preparatul contra acneei, Roacutan, a provocat în USA la femeile însărcinate grave malformaţii de foetus, la aproape jumătate din cazuri. Producătorul a declarat că „riscurile erau cunoscute de către respectivele femei.“;

–       În 1983 se putea citi în „New York Post“ că analgezicul Zomax a omorât cinci persoane. Dar nici producătorul şi nici FDA nu au intenţionat nici o clipă să retragă produsul de pe piaţă;

–       Tot „New York Post“ anunţa că toţi cei 852 de pacienţi cărora li se injectase preparatul pentru inimă Eoinepherin, au decedat. Relatările erau deja de opt luni cunoscute, şi totuşi medicamentul nu fusese încă retras de pe piaţă. Abea ca urmare a apariţiei articolului respectiv s-a deschis o anchetă;

–       Ziarul „Daily Telegraph“ relata în 1983 că existau avertismente contra medicamentului Hypnomidat, după ce într-o staţiune intensivă din Glasgow, cazul deceselor crescuse razant;

–       În Canada au fost făcute cunoscute în 1984, cel puţin 10 cazuri de deces ca urmare a folosirii anagezicului NSAID, care doar în Canada intra în compoziţia a peste 40 de produse;

–       În 1983 au fost publicate în Suedia relatări „secrete“ care fuseseră din nou sustrase de la

Ciba-Geigy. Din acestea rezulta că producătorul elveţian avea cunoştinţă despre cel puţin 1.182 de cazuri de decese care se datorau antiartriticelor Butazolidin şi Tanderil. Conform altor surse, numărul total al deceselor ajunsese la circa 10.000. Comentariul purtătorului de cuvânt de la Ciba-Geigy: „Nici un motiv de panică“. Vânzarea ambelor produse a continuat pentru încă un an, până cînd, ca urmare a presiunii consumatorilor, Tanderil a fost retras de pe piaţă iar folosirea Butazolidin a fost limitată;

–       Aşa cum relata în 1984 „New York Times“, medicamentul Selacryn a fost retras în 1980 de pe piaţă, după ce au fost raportate 510 cazuri de daune aduse ficatului şi cinci cazuri de deces;

–       Conform „Guardian“ din 04.01.1985 preparatul Nizoral contra infecţiilor fungice a „furnizat“ cinci morţi şi 77 de insuficienţe renale;

–       În Martie a aceluiaşi an „Neue Presse“ relata că preparatul contra malariei Fansidar provoca afecţiuni ale pielii cu evoluţii ce puteau fi fatale. Se pare că au existat şi victime;

–       În 1985 „Guardian“ scria despre calmantele cum era Largactil că urmau să fie retrase de pe piaţă, deoarece provocau pacienţilor grave prejudicii ale creerului. O evaluare precaută estimează la circa 38 de milioane de oameni cu dischinezie (deficienţe de mişcare) şi la peste 25 de milioane de persoane care pierduseră capacitatea de a controla muşchiul limbii sau alţi muşchi ai corpului. Multe dintre aceste persoane erau pacienţi ai clinicilor de psihiatrie sau deţinuţi în penitenciare, cărora li se administra în mod curent astfel de preparate;

–       În Mai 1985 autorităţile americane şi engleze au interzis folosirea hormonilor de creştere, deoarece pacienţii, chiar şi după ani de zile, se îmbolnăveau de infecţii incurabile, care deja se soldaseră cu trei decese. Hormonul era extras din glandele de la cadavre;

–       În Decembrie al aceluiaşi an „Guardian“ relata că Merital (şi Nomifensin) avea grave efecte secundare (mai bine spus, aceasta era acţiunea PRINCIPALĂ a preparatului) sub formă de insuficienţe renale acute, anemie şi inflamaţii pulmonare. Se relata deja despre un caz de deces. Producătorul Hoechst a întâmpinat această relatare cu „dispreţ“. Dar ce altceva s-ar fi putut aştepta?

–       În aceaşi lună presa informa că 2.000 de oameni s-au îmbolnăvit ca urmare a gravelor efecte secundare ale produsului Felden, 77 dintre aceste persoane chiar decedând, aproape toate din cauza sângerărilor sau rupturilor intestinale. Producătorul american Pfitzer susţinea în continuare că produsul este „bine suportat“. Probabil de către cei răposaţi!

–        De asemenea în Decembrie 1985 a fost făcut cunoscut faptul că Ciba-Geigy (care se pare că avea o deosebită predilecţie pentru prepararea de otrăvuri) falsificase datele de siguranţă ale 46 de antibiotice şi a altor preparate, care fuseseră solicitate de autorităţile de sănătate japoneze. Ca urmare guvernul japonez a închis două fabrici din Japonia ale respectivului concern şi a interzis pentru (din păcate doar) 20 de zile importul şi vânzarea de produse

Ciba-Geigy;

–       În USA, unde sistemul juridic prevede despăgubiri foarte mari în cazurile de prejudiciere a sănătăţii, numărul crescând de erori în medicină a determinat firmele de asigurări să mărească primele de asigurare pentri cabinetele ginecologice la 72.000 de dolari pe an, ceea ce i-a determinat pe mulţi ginecologi să-şi schimbe specializarea;

–       Medicul american Keith Allan Lasko scria: „Dacă pacientul ar şti că o singură capsulă de Chloromycetin provoacă daune irecuperabile măduvei osoase sau leucemie, credeţi că ar mai lua cineva acest medicament?Şi totuşi suma vânzărilor acestui produsa creşte permanent. În 1976 medicii au prescris o jumătate de milion de reţete pentru acest preparat. Îmi aduc aminte de un copil care a murit de anemie aplastică, după ce un medic i-a prescris Chloromycetin contra guturaiului! Părinţii plângeau iar copilul sângera. Am fost avertizat de mai mulţi colegi că voi avea de suferit grave consecinţe dacă voi spune părinţilor că odrasla lor a murit datorită unui medic care a prescris o reţetă fără să se gândească.

Deşi lista prezentată până aici este foarte lungă, ea este doar vârful icebergului. Pe de o parte pentru că nu am avut informaţii decât până la sfârşitul anilor 80, iar pe de altă parte pentru că foarte multe cazuri nu au fost făcute publice, deoarece  medicii se acoperă reciproc, chiar şi numai de frica ameninţării plăţilor de despăgubiri. Mai degrabă veţi obţine de la o călugăriţă informaţii asupra localurilor de noapte cu program de striptease, decât de la un medic confirmarea terapiilor dăunătoare.

Din acest punct de vedere breasla medicală îndeplineşte criteriile unei „Frăţii Secrete”: toţi medicii sunt obligatoriu membrii în „Camera Medicilor”, se supun regulamentului acesteia şi judecăţii acesteia, iar în cazul în care sunt „cuminţi şi ascultători” vor avea un salariu bun, peste media populaţiei. Dacă însă „fluieră în biserică”, vor avea neplăceri mari, care merg până la excluderea din rândurile „Frăţiei” şi la ruina financiară; toţi „fraţii” se sprijină reciproc şi fac zid comun contra criticilor din afară. Autorul Kurt Blüchel denumeşte acest sistem „Sindicatul” şi îl descrie în amănunt în două dintre cărţile sale („Weiße Magier”, Fischer Verlag – „Magicienii albi“ şi „Das Medizin-Syndikat”, Rowohlt 1978 „Sindicatul medicinei“).

Dacă nu v-am scutit de lunga listă de „eşecuri“, am făcut-o doar pentru a spulbera mitul confom căruia astfel de lucruri sunt doar nişte „pane ocazionale“ sau doar „cazuri izolate“! Dar lucrurile stau chiar cu mult mai rău!

Medicamente interzise? Nu face nimic, mai există şi alte pieţe de desfacere!

Dacă întradevăr se ajunge până acolo încât un anumit preparat este interzis, deoarece au existat prea multe cazuri de decese iar „somnoroşii“ din Oficile de sănătate şi ministere au trebuit să-şi mişte fundurile, apare imediat întrebarea „economică“: Ce facem cu otrăvurile? Încotro cu ele? Capacităţile de producţie funcţionează, produc bani adevăraţi şi este prea mare păcat să le oprim pur şi simplu. Aşa că ne „globalizăm“ un pic mai mult spre ţările din lumea a treia, unde este mereu nevoie de pilule de tot felul şi unde viaţa distrusă a câtorva oameni nu va produce aşa un „circ“ precum în ţările dezvoltate, moartea fiind acolo ceva obişnuit iar sărăcia neavând niciodată un lobby. Pe deasupra populaţiile din ţările sărace sunt foarte potrivite ca şi „cobai umani“, deoarece autorităţile de acolo sunt oricum depăşite de imensele problemele şi corupte până-n măduva oaselor.

(Nota Qui bono: chiar zilele astea a apărut o ştire asupra unui nou vaccin polio, produs de GKS, care va fi administrat copiilor din….. Afganistan, desigur. Pentru că acolo chipurile această boală este larg răspândită. Nu războiul şi sărăcia, ci variola. Experimente pe copii afgani, de care nu le pasă nimănui! Sursa: Afghanistan makes first use of new GSK polio vaccine -17 December 2009 în http://www.scripnews.com/policyregulation/Afghanistan-makes-first-use-of-new-GSK-polio-vaccine-185343)

Ideea este profitabilă şi destul de veche:

–       În Filipine, ca de altfel şi în alte ţări, antibioticul Chloramphenicol este prescris pentru orice bagatelă, atâta timp cât pacientul plăteşte. Medicii trec sub tăcere una dintre principalele acţiuni negative ale preparatului, de mult timp cunoscută în ţările vestice: anemia în formă letală;

–       În Kenia medicii administrează tinerelor fete în cazurile de anemie şi lipsă de apetit, la recomandarea producătorului, hormoni sexuali. Urmarea: creşte barba, cade părul de pe cap şi se măreşte clitorisul.

–       Şi în Ceylon, firma Sterling Winthrop „răspândeşte“ astfel de preparate hormonale pentru copii cu scopul de a susţine creşterea (de reţinut că terapiile de lungă durată sunt cele mai lucrative, vezi AIDS sau hepatitele). Desigur fără a se face vreo referire la efectele secundare, care pot merge până la modificări de sex. Faptul că aceşti copii din lumea a treia au în fapt nevoie de cu totul altceva pentru a creşte normal, anume o alimentaţie adecvată, nu prea le pasă celor de la concernele farma. Ei „hănesc“ copii de acolo, pentru o mai bună dezvoltare, cu hormoni! Morala nu are ce căuta în afaceri, se ştie doar! PECUNIA NON OLET!

–       În Bangladesh firma Pfitzer desface un antibiotic combinat numit Combiotic, pe care îl recomandă contra tuturor bolilor fără deosebire, chiar şi contra tăieturilor (rănilor). Preparatul respectiv este în USA interzis de peste 10 ani, deoarece este foarte toxic pentru urechi şi rinichi, şi de asemenea deosebit de periculos pentru bolnavii de tuberculoză. Dacă este interzis în USA, hai să-l vindem la ăia din Bangladesh, numai să iasă bani;

–       În Indonezia, preparatul Cloquinol (Oxychinolin) despre care aţi citit mai sus relatarea precum că a cauzat în Japonia mii de victime, orbiri sau paralizii, a fost pe mai departe, pentru încă 10 ani, vândut într-o veselie. Deţinătorul de licenţă? Cine altul decât Ciba Geigy, care acum caţiva ani si-a schimbat numele în Novartis, pentru a se retrage un pic din „lumina reflectoarelor“.

Ziarul „St.Galler Tagblatt” scria în 12.09.1982: „Când a fost făcut cunoscut faptul că Ciba Geigy a pulverizat experimental peste copii şi tineri, în Egipt, un pesticid care este cunoscut ca fiind cancerigen, cei din Elveţia nu au contestat, dar s-au plâns că respectivele documente le-au fost furate.“ Adică, problema nu era că o astfel de acţiune cu pesticide era criminală, ci faptul că furtul documentelor respective era o infracţiune. Problema celor de acolo nu era cum că ei ar fi mai răi sau mai buni decât alte concerne farma, nu! Problema lor era că se lăsau prea des „furaţi“ şi „daţi în stambă“ de presă. Este foarte interesant cum anumite produse periculoase în Europa sau USA, cum trec graniţa un pic „mai încolo“, cum devin sigure şi lipsite de efecte secundare.

Firmele farma britanice publică lunar o „listă roşie“, MIMS, un fel de manual în care se pot citi riscurile şi efectele secundare ale diferitelor preparate. Doar că pentru Africa există o „ediţie specială“ în care pot fi găsite preparate care deja de mult timp sunt interzise în Marea Britanie. Pe deasupra dozaje care în tările europene depăşesc graniţele de siguanţă, sunt recomandate în ediţia africană. (Cu cât dozajul este mai mare, cu atât preparatul este mai repede consumat, deci vândut.) Aceaşi metodă se aplică în USA, unde preparate interzise sunt recomandate pentru ţările din America Latină. Fiecare cu zona lui de influenţă, adică cu depozitele lui de gunoaie. Iată câteva dintre aceste neconcordanţe, prezentate de Dr. Milton Silverman, Docent pentru farmacologie la Medical Center de la Universitatea San Francisco, California:

–       Tetraciclin, un antibiotic des folosit (Lederle Laboratories): efecte secundare în USA: vomă, diaree, ameţeli, deranjamente stomacale, iritaţii ale pielii, dereglări renale, daune aduse fătului în perioada de sarcină; efecte secundare în America Centrală şi Argentia: nu are efecte secundare

–       Ovule anticoncepţionale (G.D. Searle Co.), în USA: apoplexie, dereglări de mers, halucinaţii, insomnii, desensibilizare senzorială în membre, dereglări de vedere, constipaţii, mâncărimi piele, ameţeli, vomă, lipsă de apetit, diaree, transpiraţie abundentă; în America Centrală, Brazilia, Argentina: fără efecte secundare;

–       Imipramin, antidepresiv de la Giba Geigy, în USA: apoplexie, halucinaţii, insomine, constipaţie, mâncărimi, ameţeli, vomă, lipsă de apetit, diaree, transpiraţie; în America Centrală, Brazilia şi Argentina: nu are efecte secundare;

Şi dacă Doamne fereşte îi vine vreunei ţări din lumea a treia ideea să se ocupe singură de problemele de sănătate ale poporului ei, atunci i se arată imediat cine are „pâinea şi cuţitul în mână“. Astfel în 1978 guvernul din Sri Lanka a plănuit să aplice un program prin care să reducă importurile scumpe de medicamente, mai ales din USA.

Reacţia a fost instantanee, guvernul american ameninţând că va suspenda ajutoarele alimentare absolut necesare săracei ţări până în momentul în care Sri Lanka va renunţala planul ei în privinţa medicamentelor! Nu vă este suspect cât de armonios se îmbină interesele particulare (profiturile concernelor farma) cu politica guvernamentală (ajutoare pentru ţările sărace, care în fapt sunt acordate din banii publici!). Ar fi mult mai simplu ca banii respectivi de ajutoare să fie vărsaţi direct în casele concernelor farma. Doar că atunci se „prindea“ tot fraierul de şmecherie!

Metoda şantajului prin intermediul ministerului afacerilor externe are o tradiţie foarte lungă şi nu se limitează doar la industria farmaceutică. Astfel s-au „deschis“ noi pieţe pentru toate „binefacerile civilizaţiei moderne“: arme, pesticide, îngrăşăminte chimice sau articole de consum.

Iar atunci când cineva nu înţelege de „vorbă bună“, adică de ameninţarea cu repercusiuni financiare şi economice, se recurge la o revoltă „internă“ prin care „căpăţânosul“ este măturat de la putere. Astfel s-a întâmplat şi cu Salvador Allende, care, printre alte „greşeli capitale“ care nu conveneau deloc monopolului ştim noi cui, a înfiinţat după venirea sa la conducere în Chile, o comisie medicală care a constatat că în fapt din întregul import de medicamente, doar 26 de preparate aveau o cerificabilă acţiune benefică, restul fiind total inutile sau chiar dăunătoare. Urmarea este cunsocută de toţi: putch militar cu sprijin american (CIA). Adică, dacă nu vreţi să muriţi de medicamentele noastre, o să muriţi de gloanţele dictatorilor voştri corupţi aserviţi nouă! Concernele au primit din nou mână liberă, iar oponenţii au tăcut pentru totdeauna (morţii nu mai vorbesc şi sunt de acord cu orice).

Dar nu numai în America de Sud, ci şi în Europa, oponenţi sunt „educaţi“ conform intereselor concernelor farma. În 1979 era în Italia Ministră a Sănătăţii Tina Anselmi. Aceasta avea intenţia să retragă de pe piaţă mii de medicamente care fuseseră catalogate drept ineficiente sau chiar periculoase de către o comisie de specialişti italieni. Cinstitei Doamne i s-a oferit suma de 35 de miliarde de lire italiene, plătibile într-un cont din Elveţia, dacă va renunţa la „periculoasa“ idee. Doar că Tina Anselmi a refuzat şi a mai şi făcut publică oferta de mituire. Ei bine, asta era prea mult chiar şi pentru „bunii şi generoşii“ şefi de concerne farmaceutice, astfel că după câteva zile, ca din senin, maşina Doamnei Anselmi a explodat. Din fericire Anselmi nu a fost rănită în acest incident. Dar semnalul a fost foarte clar, nu? Ori-ori.

Dar violenţa este doar ultima carte pe care o joacă „Sindicatul“. Îndeobşte sunt folosite metode mult mai subtile, despre care ne vom ocupa în continuare.

Cum se pun bazele unui Sindicat?

Desigur că nu se adună trei-patru indivizi, şi pun aşa, hop-ţop, bazele unui sindicat. Ar fi frumos, dar unde s-ar ajunge? Păi, probabil exact acolo unde ne aflăm acuma!

Unul dintre cei care a arătat cum se poate face aşa ceva a fost John D. Rockefeller. Numai că un Sindicat global nu se poate realiza în 2-3 săptămâni, astfel că istoria Sindicatului este legată de istoria întregii Familii Rockefeller. Dar să o luăm cronologic: dacă vorbim despre imperiul Rockefeller, vorbim mai întâi despre petrol, cărbuni, gaze naturale, căi ferate, imobiliare, etc. Deseori însă nu se menţionează o foarte importantă componentă a imperiului: industria farmaceutică. Este mai puţin cunoscut faptul că concernul Rockefeler este participant activ la peste 200 de companii farmaceutice.

Tradiţia familiei! Chiar „bătrânul Bill“, tatăl fondatorului John Davison Rockefeller (pe scurt:JDR) avea un instict de afaceri foarte dezvoltat: el vindea sticluţe umplute cu petrol de la „Standard Oil Company” şi cu eticheta „Nujol“ ca şi leac contra cancerului la un preţ de sute de ori mai mare decât cel de „producţie“. Deoarece de nenumărate ori medicii vremii au avertizat asupra efectelor dăunătoare ale „băutului de petrol“ (sustrăgea vintaminele din corp) a fost în petrol introdus un pic de Caritin, şi cu asta a fost rezolvată problema. Pe deasupra a fost cumpărat cu 75.000 de dolari pe an un senator USA care făcea reclamă produsului (în loc să se ocupe de alegătorii lui). Astăzi Nujol este produs de Stanco Inc., o filială a Standard Oil. Câştigurile enorme aduse de Nujol l-au încurajat pe JDR să se implice „mai serios“ în industria farmaceutică. În acelaşi timp industria petrolului se lega din ce în ce mai strâns de industria chimică, iar medicamentele foloseau industria chimică, respectiv substanţele sintetizate de aceasta.

Dar JDR şi urmaşii săi au investit puternic şi în mass-media. Fără o presă de partea ta, este greu să faci afaceri murdare. Practic nici un ziar nu-şi poate permite să plătească corespondeţi în toată lumea. Deci este mult mai simplu să preiei informaţii de la Agenţiile de ştiri. Iar acestea sunt puţine, şi rămân pe timp ce trece şi mai puţine. Şi mai ales, sunt deţinute de doar câteva persoane, şi ele din ce în ce mai puţine. Astfel că una dintre cele mai puternice modalităţi de „formare“ a opiniei publice se concentrează în mâinile unu cerc foarte restrâns de persoane. Chiar de prin anii 40, directorul Fundaţiei Rockefeller era şi editorul „New York Times“ şi de asemenea membru în prezidiul Associated Press. De asemenea „International News Service“ a lui William Randolph Hearst a fost cumpărată în 1932 de banca Rockefeller. Având practic presa în mână, nu este de mirare că în timp

s-a putut inocula marelui public concepţia falsă a medicinei alopate asupra germenilor, ideea binefacerii pe care ni le aduc medicamentele, injecţiile, chemoterapiile şi vaccinurile, panica şi frica în faţa unor gogoşi supra-unflate cum sunt AIDS, hepatita C sau gripele tuturor orătăniilor, ideea absurdă precum că unul sau altul dintre nevăzutele virusuri provoacă cancer, etc. etc. etc.

În „codul etic“ al jurnalismului ştiinţific este stipulat că „redactorii resortului <ştiinţă> nu sunt în măsură să decidă asupra valabilităţii descoperirilor medicale şi a metodelor terapeutice. Deci ei pot relata doar despre descoperiri, terapii şi medicamente care sunt confirmate şi aprobate de medicii de specialitate.” Şi cine sunt aceştia? Exact, membrii „Sindicatului“. Adevărul despre medicamente, terapii şi descoperiri medicale trebuia aprobat de „cenzorii“ Sindicatului. Astfel că doar ceea ce doreau ei să ştim noi, ştiam prin intermediul „presei libere“! Libere de adevăr.

Un alt domeniu în care Rockefeller s-a implicat foarte activ a fost cel al educaţiei, mai ales cea universitară. Fundaţia Rockefeller oferea stipendii universităţilor, dar desigur, doar celor care dansau pe muzica cântată de JDR. Astfel decenii de-a rândul s-au format medici care nu ştiau nimic altceva decât li se dăduse voie să ştie în universităţile unde învăţaseră, şi care erau finanţate de Fundaţia Rockefeller. Cu alte cuvinte, pentru ca lumea să fie atât de proastă să cumpere otrăvurile mele, oamenii trebuiesc îndobitociţi încă din clasa întâia cu „teoriile“ mele , iar directorul şcolii trebuie să ştie foarte clar că dacă nu spune ce vreau eu, pierde finanţarea şi închide şcoala. Povestea cu învăţământul de stat este o gogoriţă, căci statul, deci guvernul este format tot din oamenii mei, politicieni pe care i-am ajutat, financiar, să ajungă la conducere. Şi care acuma îşi plătesc datoriile ce le au la mine. Cam aşa judecă un „Rockefeller“.

Acuma însă, mereu şi mereu apăreau unii care se apucau să susţină idei contrare celor dorite de Sindicat. Astfel că politicienii au numit specialişti formaţi la universităţile finanţate de Fundaţie, care să conducă Oficiile de sănătate şi Ministerele sănătăţii publice. Astfel se închidea poarta, în mod legal, tuturor celor care ar fi avut alte opinii, în afara celor „rentabile“ pentru Sindicat.

Astfel în America, Rockefeller a finanţat campania electorală a lui Roosevelt, iar acesta drept „recunoştinţă“ a creat FDA (Food and Drug Administration), care dă aprobarea pentru desfacerea pe piaţă a medicamentelor. Iar argumentele „ştiinţifice“ sunt oferite acesteia de AMA (American Medical Association). Ambele controlate de Rockefeller. Cum foncţionează acestă cooperare, putem vedea în baza unui exemplu, a unui caz. Dr. Adolphus Hohensee din Scranton a avut obrăznicia să ofere pe piaţă vitamine naturale (deci nu cele chimice ale ştim noi cui). Ori chestia asta nu era pe placul sindicatului, care favoriza vitaminele sintetizate chimic.

Astfel că intră în joc FDA, care-l aduce pe Hohensee în faţa tribunalului, sub acuzaţia de „declaraţii false asupra produsului comercializat“. Hohensee insinuase că vitaminele sunt vitale pentru sănătatea omului. AMA s-a ocupat de obţinerea a 10 expertize medicale, care toate confirmau că „organismul uman nu are nevoie de vitamine.“ Iar la argumentul cum că există o grămadă de relatări care dovedesc contrariul, s-a răspuns din partea AMA că aceste lucrări standard sunt „depăşite“.  Să ne mai amintim aici şi cum a fost aruncat în puşcărie Wilhelm Reich şi cum i-au fost arse cărţile, în America liberă şi democrată, exact ca pe vremea lui Hitler!

(Nota Qui bono: Poate că unii dintre Dumneavoastră o să ridice din umeri, zâmbind, şi o să spună că asta a fost demult, pe vremuri, astăzi fiind acceptat de către toţi că vitaminele sunt vitale, esenţiale pentru sănătatea oamenilor. Da, corect. Şi tot aşa peste 30-40 de ani, nepoţii Dumnevoastră vor râde şi vor ridica din umeri la naivitatea noastră de azi de a crea din AIDS o pandemie care va omorâ jumătate din populaţia globului, la naivitatea prostească a pandemiilor de tot felul de orătănii care se joacă cu virusurile gripale, la campaniile de vaccinare forţată, la hepatita C care se tot lasă aşteptată în efectul ei pandemic distrugător, la… la… Şi la vremea lui, Galilei a fost batjocorit de mulţi, care credeau că pămânul e o „farfurie“ în jurul căruia se învârte Soarele. Iar astăzi ne mirăm cât de ignoraţi erau oamenii în acele vremuri! Să aşteptăm încă 30-40 de ani? Doar că o aşteptare prea lungă ne costă prea multe vieţi.)

Medicul american Dr. J.W. Hodge califica astfel AMA: „Monopolul sau <cartelul medicinei> care se numeşte eufemistic American Medical Association (AMA), nu numai că exercită cea mai neruşinată dictatură, dar este şi cea mai periculoasă instituţie despotică pe care vreodată a ales-o un popor liber. Toate metodele prin care un bolnav poate fi tratat blând şi în mod natural sunt condamnate ca fiind <şarlatanii şi excrocheii>. Orice medic practician care nu se solidarizează cu <cartelul medical> va fi etichetat ca <şarlatan> sau <dezechilibrat mental>. Fiecare specialist în probleme de sănătate care va încerca să terapieze un pacient prin metode naturale, fără a pune mâna pe bisturiu, pe chimicale  şi toxine, pe seruri şi vaccinuri, va fi insultat, discreditat şi urmărit fără milă.“

FDA (care aprobă desfacerea medicamentelor pe piaţa americană) nu ar fi atât de eficintă, dacă nu ar primi sprijinul necondiţionat al AMA. Medicul Charles Lyman Loffler a fost urmărit şi şicanat, deoarece a dovedit că terapiile contra cancerului folosite de medicina şcolastică sunt o „uriaşă păcăleală“. El spunea: „De când reglementare medicinei se face de către şarlatani şi gangsteri medicali, medicina a devenit una dintre cele mai corupte şi mincinoase instituţii.“

Un alt medic curajos, Dr. Keith Allan Lasko, scria în 1980 în cartea sa „The Great Billion Dollar Medical Swindle” („Excrocheria medicală de miliarde“) despre AMA că: „Ea funcţionează ca un bastion contra socializării medicinei. Vechea Asociaţie a medicilor, WASP, a provocat renumelui medicilor masive daune. În lupta contra serviciului de sănătate „Medicare“, în anii 50 şi 60, aceasta şi-a arătat adevărata faţă şi s-a desconspirat ca fiind a)-total indiferentă faţă de pacient şi b)-interesată doar în mărirea câştigului financiar al medicilor.“ Medicul american Dr. Richard Kunnes a publicat un „expose“ asupra practicilor AMA, sub titlul „Banii sau viaţa“. La o adunare generală a AMA el şi-a dat foc în public legitimaţiei de membru. După părerea sa AMA erau iniţialele pentru American Murder Association (Asociaţia ucigaşilor americani).

Puterea şi controlul nelimitat al Sindicatului este consfinţită şi întărită prin „National Academy of Sciences”. Atunci când Morris Bealle a dezvăluit că preşedintele acestui for guvernamental Alfred N. Richards, era în acelaşi timp şi unul dintre principalii acţionari ai concernului Merck, acesta a trebuit sa demisioneze. Ceea ce nu a determinat pe Merck să nu-şi mai plaseze oamenii în poziţii cheie şi nici pe unii medici să nu intre in conflicte de interese de dragul banilor. Astfel că după ce Richards şi-a dat demisia, a fost numit pe aceeaşi funcţie Detlev W. Bronk, preşedintele Fundaţiei Rockefeller. Am scapat de dracu şi am dat da taică-su!

Acest sistem este atât de eficient şi datorită faptului că Mass-media este complect sub control, în mod deosebit după cel de-al doilea război mondial şi după anii de război rece. Desigur că şi înainte existau în Europa astfel de structuri, dar ele erau divizate naţional. Ori acuma manipularea

mass-mediei se face global, ca şi vaccinările, ca şi pandemiile, ca şi Codex alimentarius…

Acuma avem Comunitatea Europeană care să străduie să elimine toate mijloacele naturale de vindecare, şi să le înlocuiască cu substanţe chimice (iar Codex alimentarius exact asta şi face cu nutriţia, care este cel mai important factor de păstrare a sănătăţii şi de prevenire a bolilor). Ni se spune că toate aceste sunt controlate. Şi aşa şi este, dar sunt controlate cu metode şi în scopuri complect inadecvate şi ostile nouă. Se va vedea că din spiritul ştiinţific nu a mai rămas nimic, la fel ca în povestea cu „hainele împăratului“.

Cum se poate ţine în viaţă un sistem de sănătate bolnav?

„Medicina modernă este negarea sănătăţii. Ea este astfel organizată încât nu serveşte sănătăţii omului, ci sie înşăşi ca instituţie. Ea face mai mulţi oameni bolnavi decât sănătoşi!“

Ivan Illich, sociolog şi autor

Tot timpul se lasă impresia cum că medicina ar fi o ştiinţă exactă, şi culmea este că tocmai aşa ceva nu poate fi medicina. O ştiinţă exactă este caracterizată prin faptul că lucrează cu legi clare şi bine cunoscute, care nu se modifică. Cum este fizica. Prin folosirea consecvntă a logicii şi prin definirea clară a proceselor se pot trage concluziile corecte. O astfel de ştiină exactă este şi matematica, doar că aceasta are dezavantajul de a se mişca într-un spaţiu gol. Ca oameni însă trăim într-o lume deosebit de complexă, plină de surprize, ai cărei parametrii nu îi cunoaştem exact. Tocmai şi de aceea matematica este de ajutor doar în anumite activităţi unde condiţiile rămân constante şi măsurabile, cum ar fi de exemplu ingineria, arhitectura, electronic sau mecanica fină. Marile cuceriri din ultimele 200 de ani ne arată că aplicarea logicii funcţionează doar atunci când legile sunt cunoscute.

Ei bine, tocmai această „poveste de succes“ şi-ar dori medicina să o copieze, şi de aceea insinuează mereu că este o ştiinţă exactă. Doar că aşa ceva nu poate nicicum fi, deoarece îi lipsesc condiţiile enumerate mai sus. În dorinţa ei de „glorie şi prea-mărire“, medicina uită că, spre deosebire de inginerie, ea are de a face cu oameni, cu oameni vii! Fiind orbită de foamea de glorie, uită că trebuie să se poarte altfel decât cu un material mort, cum este cazul în inginerie. Fiecare fiinţă vie este extreme de complicată, infinit mai complicată decât o maşină, astfel că reacţiile organismului nu pot fi pronosticate şi băgate în ecuaţii dinainte.

Desigur, oamenii sunt întrucâtva asemănători, dar asemănători şi nicidecum identici! S-a incercat aducerea statisticii în ajutor, doar că aceasta lucrează cu grupuri, chiar dacă mari, dar totuşi cu grupuri de oameni. Iar de când statistica i-a dat un pumn în nas medicinei (vezi ratele de mortalitate, vezi problematica vaccinărilor, etc.) medicina a început chiar să fugă de statistici, sau să le folosească pervers, doar pe cele „simpatice şi manipulate“.

În cazul unei terapii, am întotdeauna de a face cu o fiinţă vie şi unică, şi nu ne este de nici un folos să ştim câte procente, statistic vorbind, ar reacţioa aşa sau altfel, căci avem de a face cu un pacient, care, ca fiinţă umană este UNIC! Jongleria statisticilor este periculoasă pentru o „fiinţă unică“, deoarece probabilitatea de predicţie, deci siguranţa unei terapii, este falsă. Şi mult prea mulţi oameni au plătit glumele de genul acesta cu viaţa (vezi doar chemoterapia în cancer, şi ne ajunge). Fiecare om este o „minoritate“!!!

În al doilea rând, presupunând că am cunoaşte toate procesele care se desfăşoară în fiinţa umană (la modul generic), suntem încă departe a cunoaşte toţi parametrii. Tocmai în această direcţie se încearcă foarte activ să se măsoare aceşti parametrii, chestiune care ridică enorm costurile unei diagnoze. Şi asta poate că n-ar fi nimic, dar rezultatele nu aduc prea multe clarificări în această privinţă. Analiza sângelui (care are relevanţă doar pe timp extrem de scurt, sângele fiind un ţesut lichid în permanentă mişcare şi schimbare) sau filmele Röntgen trebuiesc evaluate, şi fiecare medic evaluează altfel. Dacă cu aceeaşi analiză ne prezentăm la 10 medici, avem unsprezece diagnostice diferite, şi fiecare va spune că celălalt a emis un „diagnostic fals”. Faceţi o dată această experienţă. Mergeţi la trei medici diferiţi cu aceaşi radiografie, şi în cazul în care nu este vorba doar de o fractură, ci o un caz de osteoporoză sau ceva mai „suspect”, veţi rămâne surprinşi de diagnosticele emise.

Un studiu statistic relevă că 31% dintre radiologi diagnozează acelaşi film în mod diferit, atunci când le este prezentat de două ori, fără ca ei să ştie că este vorba de aceeaşi radiografie!!! Iar de astfel de „diagnoze“ depinde deseori direcţia terapeutică, şi deci implicit soarta pacientului!

Şi mai rău stau lucrurile în cazul analizelor de sânge. Acestea sunt „instantanee de moment“. Medicul uită să vă spună că LA MOMENTUL ANALIZEI, aveaţi aceste… valori de sânge. A doua zi ele pot arăta altfel, iar a treia zi din nou diferit faţă de prima şi a doua zi. Valorile analizelor de sînge diferă de la o zi la alta, în funcţie de condiţiile de viaţă din momentul respectiv. Este ca şi cum ai vrea să evaluezi un film artistic doar după 4-5 fotografii (clişee). Şi nici efectuarea de analize zilnice nu ar fi o soluţie, căci cu cât mai multe analize avem, cu atât mai puţin sigur va fi diagnosticul, aceste analize în fapt complicând, îngreunând diagnosticul. Fizicienii ştiu acest lucru de mult: fiecare măsurătoare modifică starea de lucruri precedentă. Iar fizica cuantică ne învaţă mai nou că observatorul (măsurătorul) modifică, prin acţiunea sa datele obiectului măsurat! Din punct de vedere psihic, fiecare persoană care se prezintă la laborator pentru analize, se află sub un anumit grad de stress, fapt măsurabil în analizele de sânge. Deci acţiunea în sine influenţează parţial rezultatul! La fel cum gândul obsesiv asupra bolii de care suferi, agravează boala.

Profesorul de medicină Robert S. Mendelsohn din Chicago arată pe larg în cartea sa  că analizele de laborator cum ar fi analiza sângelui, a urinei, radiografiile pulmonare, etc. sunt atât de contradictorii şi de greu de evaluat, încât utilitatea lor este îdoielnică.

Şi să nu uităm că spitalele şi medicii sunt cele mai sigure locuri şi persoane care vă pot infecta cu tot felul de agenţi patogeni. Există bacili care pot fi găsiţi NUMAI în spitale (vezi recentul caz Toni Tecuceanu), iar persoanele care sunt „purtătoare“ de cei mai mulţi agenţi patogeni sunt medicii, care vin în contact zilnic cu zeci de pacienţi (persoane) diferiţi.

Pe de altă parte însă, cu cât mai multe analize se fac, cu atât mai „frumos“ este câştigul realizat (la bani mă refer). Ceea ce nu înseamnă nicidecum că pacientul ar avea ceva de câştigat! Din contră! Deci, QUI BONO?

Al treilea punct important, care împiedică medicina să devină o „inginerie“ sau o „ştiinţă exactă“, este realitatea faptului că omul este mult mai mult decât o maşină complexă sau un mecanism performant. Omul este în primul rînd o făptură sprituală! Ori aceasta înseamnă că toate funcţiile organismului sunt subordonate spiritului, şi nicidecum invers. Astfel că oricum ingineria şi mecanica nu au ce să caute aici.

Acolo unde medicina întradevăr a făcut progrese remarcabile, şi pe care le-am recunoscut şi apreciat întotdeauna, este chirurgia de urgenţă, în cazul accidentelor. Acolo avem de a face întradevăr cu o situaţie (sau schimbare de situaţie) bruscă, apărută subit ca influenţă indepnedentă venită din afară asupra organismului, ceea ce decuplează, pentru moment, acţiunea coordonatoare şi controlatoare a spiritului asupra organismului. Iar în acest caz întradevăr se poate acţiona „inginereşte“, în cadrul unor parametrii concreţi, şi tocmai de aceea chirurgia de urgenţă este una dintre puţinele ramuri ale medicinei alopate care obţine succese şi care poate fi apreciată pozitiv! Un bun anatomist poate face minuni atunci când este cazul de a pune oase, vase de sânge, nervi şi ţesuturi la locul lor normal, după ce au fost violent perturbate ca urmare a unui accident.

Ceea ce nu înseamnă că ulterior sa va obţine şi vindecarea. Ci doar că au fost restabiliţi „parametrii mecanici“. Restul, adevărata vindecare, trebuie să o realizeze organismul însuşi, prin propria sa putere. În esenţă un bun chirurg este un bun meşteşugar. Desigur, lucru demn de admiraţie a cărei valoare nu poate fi diminuată! Pe de altă parte chirurgii care recomandă operaţii (fără a fi vorba de un caz de prim ajutor, urgenţă sau accident) nu fac nimi altceva decât să fie „judecători în propriul caz“. Deoarece operaţiile sunt foarte bine plătite! QUI BONO?

Certitudinea faptului că organismul este dominat de spirit (sau suflet, cum doriţi să-l numiţi) este un fapt care nu se potriveşte absolut deloc cu „ştiinţa exactă a medicinei“. Nu se va putea NICIODATĂ realiza standardizarea pacienţilor! Ori medicina alopată refuză permanent şi de mult prea mult timp, să recunoască şi să accepte această realitate. În ciuda nenumăratelor insuccese şi erori. Dr. Hamer (despre care vom vorbi mai pe larg în viitor) are perfectă dreptate atunci când afirmă că medicina alopată este un „sumarium“ de ipoteze, dintre care aproape nici una nu este certificată ştiinţific!

Astfel că studenţii la medicină şi deci viitorii (sau deja actualii) medici au doar două soluţii: ori „cred“ ce li se spune, ori se apucă de altă meserie (sau specializare). Partea proastă este că ei nu ştiu că doar „cred că ştiu“. Fapt pentru care, atunci când, ca şi pacient sau om obişnuit, ridici o obiecţie, mai că nu eşti înjurat şi făcut troacă de porci, pentru că ţi-ai permis să te îndoieşti de „credinţa“ lor. Credinţa de genul acesta este foarte periculoasă, căci îşi este sie însăşi suficientă.

Hans Ruesch formula astfel: „Medicina modernă, care se bazează pe dubla absurditate a unui concept de sănătate mecanicistic cuplat cu experimente de tip veterinar pe animale, este de multă vreme considerată de către adevăraţii specialişti în medicină ca fiind adevărata cauză a bolilor… Medicina modernă a devenit o dogmă care nu are nimic în comun cu capacitatea de a purta discuţii inteligente şi demonstraţii pertinente la obiect, aşa cum se procedează în mod normal în temele ştiinţifice, ci, la fel ca şi orice religie, nu mai are nevoie de dovezi şi argumente şi se bazează doar pe „sentinţe şi credinţe împietrite“.  Cine ajunge să creadă ceva fără să mai judece, nu poate fi „scos“ din această inerţie. Credinţa înrădăcinată nu este accesibilă logicii. Tocmai de aceea medicina modernă poate fi definită ca fiind o religie, şi nu ca o ştiinţă!“

Reusch arată pe bună dreptate că majoritatea medicilor sunt ei însăşi victimele sistemului pe care

l-au creat. Doar puţini pot fi etichetaţi ca fiind „făptaşi“. Din păcate tocmai aceştia, puţinii, sunt cei care se află în poziţiile cheie şi care se îngrijesc ca nimic să nu se schimbe. Iar la aceste poziţii se ajunge doar cu susţinerea activă şi eficientă a industriei farmaceutice. Este interesant faptul că până nu de mult, principalii critici ai sistemului nu proveneau din afară, ci erau medici, deci veneau din sistem. Şi acest lucru este din ce în ce mai des observat în ceea ce priveşte metodele de terapie alternative. Tot mai mulţi medici se orientează spre astfel de metode.

Şi fapt îmbucurător, din ce în ce mai multe persoane obişnuite (fără calificare sau diplomă medicală) se orientează spre astfel de metode şi au poziţii din ce în ce mai critice vis-a-vis de medicina alopată.

Studiul medicinei

Întradevăr studiul medicinei a devenit astăzi un chin. Studenţii sunt supuşi unei presiune extreme ani de-a rândul prin nenumărate examene pentru care trebuiesc învăţate pe dinafară cât mai multe detalii posibile asupra anatomiei, fiziologiei şi farmacologiei. Toată această cantitate enormă de materii trebuiesc învăţate pe dinafară, astfel că nu mai rămâne loc de discuţii sau întrebări asupra materiei în sine. Lucru care de altminteri nici nu este dorit. Şi vai aceluia cae se apucă să pună întrebări sau să gândească logic. Gluma din mediul universitar este deja de mult cunoscută: Ce face un student la medicină într-o cabină telefonică? Învaţă cartea de telefon pe dinafară!

În planurile de studii ale majorităţii universităţilor şi facultăţilor de medicină, nu veţi găsi discipline ca homeopatia, acpunctura sau fitoterapia, deşi organizaţiile studenţilor au cerut mereu introducerea acestor discipline. Dar din asta nu are industria farmaceutică nimic de câştigat! QUI BONO?

Şi între timp Comisiile de aprobare a medicamentelor şi mai nou Codex alimentarius se străduie să de interzică a mai bea ceai de muşeţel sau de mentă, pentru că nu aduce nici un profit industriei alimentare. Se pare că un ceai absolut normal, dintr-o plantă lipsită complect de pericole cum este Jiaogulan-ul din China, va fi în curând interzisă în Germania. Pe ce motiv? Pe nici unul. Doar pentru că aşa vrea OMS şi concernele farma.

Despre lunga poveste a Steviei rebaudiana, îndulcitorul lipsit de hidruri de carbon din America Latină, sa scria şi am scis de multe ori. Deşi planta nu are nici un efecte advers, ba din contră, industria farmaceutică în colaborare cu cea agro-alimentară nu au admis încă această plantă ca aliment, ci doar ca supliment cosmetic, de adăugat în apa de baie. Absolut penibil! Dar dacă se va da liber la Stevia, cine va mai cumpăra zaharină, care conţine ciclamat şi care este dăunătoare ficatului? Nimeni! Deci QUI BONO? Noi da, ei însă nu. Ori aşa ceva nu vor permite concernele farma şi profesorii universitari de la facultăţile de medicină. Şi nici politicienii care-şi plătesc campaniile electorale cu banii dăruiţi de concernele farma.

Medicamentele de sinteză chimică sunt obţinute din materii prime care sunt în fapt produse secundare (deşeuri) furnizate de industria chimică, la preţuri foarte mici, deci se pot produce cu costuri foarte scăzute şi aduc un câştig foarte mare. Ceea ce nu este cazul cu cultivarea plantelor, care este mai complicată, presupune costuri şi procedee mai mari şi mai complexe! Marja de câştig în cazul medicamentelor chimice este adesea de ordinul sutelor de procente, uneori chiar 10.000 %!

Dar să ne întoarcem la studiul medicinei. Pe lângă permanenta şi voita împovărare cu materialul pe care trebuie să-l înveţe, studenţii sunt simultan împinşi şi spre letargie. Studenţii sunt obligaţi în cadrul cursului de anatomie, să facă vivisecţii pe animale, fie ele broaşte sau şoareci. Cine refuză, nu ia examenul. Ce o fi având în comun anatomia broaştei cu cea a omului, mă pot întreba eu ca ne-medic? Cred că în fapt nimic din ce ar putea fi întradevăr important. Doar aşa, de chestie. Disecţiile pe cadavre de asemenea, pot fi desigur importante pentru un viitor chirurg, dar cât de importante pot fi acestea pentru un internist sau un psiholog? Care vor avea de a face cu fiinţe şi organisme vii, şi nu vor trebui să facă operaţii? Ei, doar aşa, de chestie. Iar această „de chestie“ face ca după ani şi ani de zile, pacientul să fie văzut doar ca un fel de „adunătură“ de organe.

Stressul şi teroarea nu se termină însă pentru studenţi o dată cu absolvirea facultăţii. Urmează practica, sau stagiatul, cum s-o mai fi chemând azi. Medic asistent. Şi Doamne Fereşte să te ia medicul şef la „ochi“. Opinii critice? Le au doar sinucigaşii!

Medicii de astăzi sunt absolut impotenţi (nu mă refer aici la prostii, ci la incapacitate profesonală) fără medicamentele şi injecţiile concernelor farma. În fapt, medicina modernă a degradat nobila meserie de medic la rolul de „vânzător de medicamente“. Şi măcar de acestea ar fi bune la ceva. Vânzător de chimicale. Partea bună (pentru medic desigur) este că acestea au toate efecte adverse, sau secundare, şi astfel cabinetul va fi mereu plin cu pacienţi!

Ni se spune mereu că produsele farmaceutice sunt „testate ştiinţific“. Ce înseamnă oare asta? În primul rînd se înţelege prin aceasta faptul că au fost efectuate teste care certifică ceea ce se doreşte a fi certificat. Cel mai bine funcţionează chestia asta cu ajutorul animalelor, respectiv vivisecţiilor. De ce? Deoarece diferitele specii de animale reacţionează în mod diferti la diferite substanţe chimice: „Există o lege a naturii care are legătură cu metabolismul, conform căreia o reacţie chimică constatată la o specie, este valabilă doar pentru această specie, în timp ce pentru alte specii nu. Deseori reacţionează la aceaşi substanţă, două specii îndeaproape înrudite, de exemplu, şobolanii şi soarecii, în mod complect diferti“ ne spune Gianni Tamino de la Universiatea din Padua.

Asta înseamnă că aceia care cunosc aceste legi – şi cei care se ocupă cu experimente pe animale cunosc desigur aceste legi – trebuie doar să găsească specia „potrivită“ de animal, care să certifice rezultatul care este dorit a fi obţinut!

În cartea sa „Experimente pe animale sau ştiinţă“ profesorul Dr. Pietro Croce scrie următoarele: „Cu alte cuvinte, este suficient să ştii care specie de animal trebuie aleasă, pentru a obţine un rezultat „alb“ sau „negru“, „bun“ sau „rău“, „superficial“ sau „adânc“, după cum se doreşte. Felul acesta de ştiinţă se poate „modela“ ca plastelina. Şi cel mai rău este că se lasă impresia că din aceaşi plastelină se poate crea şi sănătate pentru oameni!“

După ce au fost făcute testările pe animalul „potrivit”, rezultatele sunt prezentate autorităţilor care se ocupă cu aprobarea medicamentelor pentru desfacerea pe piaţă. Totuşi studiile pe oameni nu sunt inutile, şi ele vor fi efectuate. Prin alegerea „inspirată” a condiţiilor de testare, cu ajutorul statisticilor (şi de multe ori chiar prin manipularea datelor sau ascunderea unei părţi a acestora) se obţin rezultatele dorite. Iar faptul că anumite date nu se pot transfera de la animale la oameni, interesează mai puţin.

Spre exemplu 2 grame de Scopolamin sunt pentru un om mortale. Totuşi câinii şi pisicile pot suporta doze de câteva sute de ori mai mari. O singură Amannita phalloides poate ucide o familie întreagă, dar pentru iepuri (care sunt foarte adesea folosiţi ca animele pentru experimente de laborator) această ciupercă este un aliment obişnuit. Un porc spinos poate o singură dată să inghită tot atâta opium cât un morfinoman în 2 săptămâni. Oaia este capabilă să înghită cantităţi enorme de arsenic. Pe de altă parte migdalele pe care le mâncăm noi, pot omorâ o vulpe, iar pătrunjelul care este nelipsit în alimentaţia noastră este otrăvitor pentru papagali.

Penicilina care este folositoare omului, îi răpune de urgenţă pe cobai. Şi lista otrăvurilor poate continua la nesfârşit în ambele sensuri, pentru oameni cât şi pentru animale. Tocmai de aceea experimentele pe animale nu sunt edificatoare pentru oameni. Şi tocmai pentru că astfel stau lucrurile, în realitate adevăratele experimente se fac pe noi şi copii noştri, de abea după ce medicamentul a fost aprobat pentru folosire. Experimentele pe animale sunt doar un alibi, ele neputând oferi decât rezultate false, şi doar administrarea acestor chimicale direct omului poate să ne prezinte un tablou real asupra efectelor adverse ale medicamentelor.

Experimentele pe animale sunt nu numai din punct de vedere etic de condamnat, dar sunt practic complect inutile din punctul de vedere al omului, ca specie, pentru că ele induc în eroare! Un exemplu celebru este Contergan (Thalidomid). Ghinionul victimelor (şi au fost mii de victime) a fost acela că şoarecii pot suporta de 60 de ori mai mult Thalidomid decât omul, iar şobolanii de o sută de ori mai mult, câinii de 200 de ori iar cobaii de 700 de ori mai mult. Toate aceste animale sunt frecvent folosite în experimentele de laborator (din Journal of the AMA – 20.10.1975).

Persoanele (nu vreau să folosesc termenul de „oameni“ căci îl găsesc inadecvat în acest caz) care efectuează astfel de experimente groaznice pe animale nu cred că pot fi altceva decât sadici cu minţi bolnave. Ar trebui izolate din comunitate ca fiind periculoase, şi împiedicate pe viitor să-şi mai exercite fanteziile bolnave. Inutilitatea experimentelor pe animale le este cunoscută acestor persoane, iar o întreagă ramură industrială ignoră viaţa a mii de oameni numai de dragul câştigului material,

folosindu-i pe aceşti „psihopaţi“ şi experimentele lor macabre pe săracele animale. Experimente care nu au nici o relevanţă pentru om ca specie. Dar PECUNIA NON OLET!

Cu o sută de ani în urmă, în Anglia se efectuau între 300 până la 800 de exerimente pe animale anual. În 1982 au fost deja 5,5 milioane de astfel de „barbarii“. Anglia este singura ţară în care există obligativitatea raportării numărului de experimente pe animale. Aşa că vă puteţi închipui cam ce se petrece în USA, Germania, Franţa sau prin alte părţi. Numărul cercetătorilor şi oamenilor de ştiinţă serioşi care au criticat experimentele pe animale a crescut în permanenţă, şi totuşi acestea nu au fost încă interzise, căci sunt interese şi sume prea mari de bani în joc.

Iar pe deasupra experimentele pe animale se fac în condiţii în care acestea sunt izolate de mediul lor natural, astfel că ele sunt expuse unui puternic strass (eliberare masivă de hormoni de stress). Iar bolile pentru care sunt folosite sunt create artificial, ceea ce nu se petrece în cazul omului. Faptul că organismul unui animal supus unui astfel de „tratament“ reacţionează cu totul altfel decât ar fi „normal“ nu poate surprine, cel puţin din punct de vedere logic. Ce minte aiurită a putut să conceapă terapii contra tumorilor la oameni, în experimente în care s-au folosit animale cărora li s-au produs tumori în mod ARTIFICIAL. Numai o persoană limitată (cu un IQ apropiat de zero absolut) poate susţine o astfel ce concepţie.

„Marile succese“ ale medicinei

Care ar fi însă aceste mai succese? Să luăm unul din exemplele pentru care medicina alopată se loveşte cu pumnii în piept precum Tarzan, regele junglei. Prelungirea ratei de viaţă a oamenilor. Nemţii au un proverb care spune: „Să nu crezi niciodată decât statisticile pe care le-ai falsificat tu însuţi.“ Prelungirea ratei de viaţă se datorează scăderii mortalităţii infantile precum şi dispariţiei războaielor în Europa şi cele două Americi. Dacă am face abstracţie de aceşti doi factori, mândria noastră s-ar topi ca untul în tigaie. Rata de viaţă în realitate chiar a scăzut.

Cei care treceau cu bine de anii copilăriei şi nu aveau ghinionul să se afle în timpul vieţii într-o zonă de război, trăiau chiar mai mult pe vremuri. Cât despre ultimele luni sau ani de viaţă legaţi la furtunurile instalaţiilor din spitale, nu cred că este vorba chiar de prelungirea vieţii, ci mai degrabă de prelungirea chinurilor. În fond mi se pare destul de absurdă isteria supravieţuirii cu orice preţ, atâta timp cât până astăzi, cel puţin din câte ştiu eu, nu a trait nimeni veşnic.

Dispariţia multor afecţiuni infecţioase se datorează în primul rând condiţiilor de viaţă, alimentaţie şi celor de igienă şi sanitare pe care lumea civilizată le-a acumulat în ultimele două sute de ani. Ori apa curată şi instalaţiile sanitare nu au prea mult de a face cu medicina alopată. Cât despre nutriţie, care se ştie cât de importantă este (şi se mai ştie astăzi cu certitudine că este unul dintre factorii primari care favorizează apariţia cancerului) ei bine, aşteptaţi un pic să vedeţi primele efecte concrete ale lui Codex alimentarius, şi după aceea mai stăm de vorbă.

Al treilea punct important, care împiedică medicina să devină o „inginerie“ sau o „ştiinţă exactă“, este realitatea faptului că omul este mult mai mult decât o maşină complexă sau un mecanism performant. Omul este în primul rînd o făptură sprituală! Ori aceasta înseamnă că toate funcţiile organismului sunt subordonate spiritului, şi nicidecum invers. Astfel că oricum ingineria şi mecanica nu au ce să caute aici.

Acolo unde medicina întradevăr a făcut progrese remarcabile, şi pe care le-am recunoscut şi apreciat întotdeauna, este chirurgia de urgenţă, în cazul accidentelor. Acolo avem de a face întradevăr cu o situaţie (sau schimbare de situaţie) bruscă, apărută subit ca influenţă indepnedentă venită din afară asupra organismului, ceea ce decuplează, pentru moment, acţiunea coordonatoare şi controlatoare a spiritului asupra organismului. Iar în acest caz întradevăr se poate acţiona „inginereşte“, în cadrul unor parametrii concreţi, şi tocmai de aceea chirurgia de urgenţă este una dintre puţinele ramuri ale medicinei alopate care obţine succese şi care poate fi apreciată pozitiv! Un bun anatomist poate face minuni atunci când este cazul de a pune oase, vase de sânge, nervi şi ţesuturi la locul lor normal, după ce au fost violent perturbate ca urmare a unui accident.

Ceea ce nu înseamnă că ulterior sa va obţine şi vindecarea. Ci doar că au fost restabiliţi „parametrii mecanici“. Restul, adevărata vindecare, trebuie să o realizeze organismul însuşi, prin propria sa putere. În esenţă un bun chirurg este un bun meşteşugar. Desigur, lucru demn de admiraţie a cărei valoare nu poate fi diminuată! Pe de altă parte chirurgii care recomandă operaţii (fără a fi vorba de un caz de prim ajutor, urgenţă sau accident) nu fac nimi altceva decât să fie „judecători în propriul caz“. Deoarece operaţiile sunt foarte bine plătite! QUI BONO?

Certitudinea faptului că organismul este dominat de spirit (sau suflet, cum doriţi să-l numiţi) este un fapt care nu se potriveşte absolut deloc cu „ştiinţa exactă a medicinei“. Nu se va putea NICIODATĂ realiza standardizarea pacienţilor! Ori medicina alopată refuză permanent şi de mult prea mult timp, să recunoască şi să accepte această realitate. În ciuda nenumăratelor insuccese şi erori. Dr. Hamer (despre care vom vorbi mai pe larg în viitor) are perfectă dreptate atunci când afirmă că medicina alopată este un „sumarium“ de ipoteze, dintre care aproape nici una nu este certificată ştiinţific!

Astfel că studenţii la medicină şi deci viitorii (sau deja actualii) medici au doar două soluţii: ori „cred“ ce li se spune, ori se apucă de altă meserie (sau specializare). Partea proastă este că ei nu ştiu că doar „cred că ştiu“. Fapt pentru care, atunci când, ca şi pacient sau om obişnuit, ridici o obiecţie, mai că nu eşti înjurat şi făcut troacă de porci, pentru că ţi-ai permis să te îndoieşti de „credinţa“ lor. Credinţa de genul acesta este foarte periculoasă, căci îşi este sie însăşi suficientă.

Hans Ruesch formula astfel: „Medicina modernă, care se bazează pe dubla absurditate a unui concept de sănătate mecanicistic cuplat cu experimente de tip veterinar pe animale, este de multă vreme considerată de către adevăraţii specialişti în medicină ca fiind adevărata cauză a bolilor… Medicina modernă a devenit o dogmă care nu are nimic în comun cu capacitatea de a purta discuţii inteligente şi demonstraţii pertinente la obiect, aşa cum se procedează în mod normal în temele ştiinţifice, ci, la fel ca şi orice religie, nu mai are nevoie de dovezi şi argumente şi se bazează doar pe „sentinţe şi credinţe împietrite“.  Cine ajunge să creadă ceva fără să mai judece, nu poate fi „scos“ din această inerţie. Credinţa înrădăcinată nu este accesibilă logicii. Tocmai de aceea medicina modernă poate fi definită ca fiind o religie, şi nu ca o ştiinţă!“

Reusch arată pe bună dreptate că majoritatea medicilor sunt ei însăşi victimele sistemului pe care

l-au creat. Doar puţini pot fi etichetaţi ca fiind „făptaşi“. Din păcate tocmai aceştia, puţinii, sunt cei care se află în poziţiile cheie şi care se îngrijesc ca nimic să nu se schimbe. Iar la aceste poziţii se ajunge doar cu susţinerea activă şi eficientă a industriei farmaceutice. Este interesant faptul că până nu de mult, principalii critici ai sistemului nu proveneau din afară, ci erau medici, deci veneau din sistem. Şi acest lucru este din ce în ce mai des observat în ceea ce priveşte metodele de terapie alternative. Tot mai mulţi medici se orientează spre astfel de metode.

Şi fapt îmbucurător, din ce în ce mai multe persoane obişnuite (fără calificare sau diplomă medicală) se orientează spre astfel de metode şi au poziţii din ce în ce mai critice vis-a-vis de medicina alopată.

Studiul medicinei

Întradevăr studiul medicinei a devenit astăzi un chin. Studenţii sunt supuşi unei presiune extreme ani de-a rândul prin nenumărate examene pentru care trebuiesc învăţate pe dinafară cât mai multe detalii posibile asupra anatomiei, fiziologiei şi farmacologiei. Toată această cantitate enormă de materii trebuiesc învăţate pe dinafară, astfel că nu mai rămâne loc de discuţii sau întrebări asupra materiei în sine. Lucru care de altminteri nici nu este dorit. Şi vai aceluia cae se apucă să pună întrebări sau să gândească logic. Gluma din mediul universitar este deja de mult cunoscută: Ce face un student la medicină într-o cabină telefonică? Învaţă cartea de telefon pe dinafară!

În planurile de studii ale majorităţii universităţilor şi facultăţilor de medicină, nu veţi găsi discipline ca homeopatia, acpunctura sau fitoterapia, deşi organizaţiile studenţilor au cerut mereu introducerea acestor discipline. Dar din asta nu are industria farmaceutică nimic de câştigat! QUI BONO?

Şi între timp Comisiile de aprobare a medicamentelor şi mai nou Codex alimentarius se străduie să de interzică a mai bea ceai de muşeţel sau de mentă, pentru că nu aduce nici un profit industriei alimentare. Se pare că un ceai absolut normal, dintr-o plantă lipsită complect de pericole cum este Jiaogulan-ul din China, va fi în curând interzisă în Germania. Pe ce motiv? Pe nici unul. Doar pentru că aşa vrea OMS şi concernele farma.

Despre lunga poveste a Steviei rebaudiana, îndulcitorul lipsit de hidruri de carbon din America Latină, sa scria şi am scis de multe ori. Deşi planta nu are nici un efecte advers, ba din contră, industria farmaceutică în colaborare cu cea agro-alimentară nu au admis încă această plantă ca aliment, ci doar ca supliment cosmetic, de adăugat în apa de baie. Absolut penibil! Dar dacă se va da liber la Stevia, cine va mai cumpăra zaharină, care conţine ciclamat şi care este dăunătoare ficatului? Nimeni! Deci QUI BONO? Noi da, ei însă nu. Ori aşa ceva nu vor permite concernele farma şi profesorii universitari de la facultăţile de medicină. Şi nici politicienii care-şi plătesc campaniile electorale cu banii dăruiţi de concernele farma.

Medicamentele de sinteză chimică sunt obţinute din materii prime care sunt în fapt produse secundare (deşeuri) furnizate de industria chimică, la preţuri foarte mici, deci se pot produce cu costuri foarte scăzute şi aduc un câştig foarte mare. Ceea ce nu este cazul cu cultivarea plantelor, care este mai complicată, presupune costuri şi procedee mai mari şi mai complexe! Marja de câştig în cazul medicamentelor chimice este adesea de ordinul sutelor de procente, uneori chiar 10.000 %!

Dar să ne întoarcem la studiul medicinei. Pe lângă permanenta şi voita împovărare cu materialul pe care trebuie să-l înveţe, studenţii sunt simultan împinşi şi spre letargie. Studenţii sunt obligaţi în cadrul cursului de anatomie, să facă vivisecţii pe animale, fie ele broaşte sau şoareci. Cine refuză, nu ia examenul. Ce o fi având în comun anatomia broaştei cu cea a omului, mă pot întreba eu ca ne-medic? Cred că în fapt nimic din ce ar putea fi întradevăr important. Doar aşa, de chestie. Disecţiile pe cadavre de asemenea, pot fi desigur importante pentru un viitor chirurg, dar cât de importante pot fi acestea pentru un internist sau un psiholog? Care vor avea de a face cu fiinţe şi organisme vii, şi nu vor trebui să facă operaţii? Ei, doar aşa, de chestie. Iar această „de chestie“ face ca după ani şi ani de zile, pacientul să fie văzut doar ca un fel de „adunătură“ de organe.

Stressul şi teroarea nu se termină însă pentru studenţi o dată cu absolvirea facultăţii. Urmează practica, sau stagiatul, cum s-o mai fi chemând azi. Medic asistent. Şi Doamne Fereşte să te ia medicul şef la „ochi“. Opinii critice? Le au doar sinucigaşii!

Medicii de astăzi sunt absolut impotenţi (nu mă refer aici la prostii, ci la incapacitate profesonală) fără medicamentele şi injecţiile concernelor farma. În fapt, medicina modernă a degradat nobila meserie de medic la rolul de „vânzător de medicamente“. Şi măcar de acestea ar fi bune la ceva. Vânzător de chimicale. Partea bună (pentru medic desigur) este că acestea au toate efecte adverse, sau secundare, şi astfel cabinetul va fi mereu plin cu pacienţi!

Ni se spune mereu că produsele farmaceutice sunt „testate ştiinţific“. Ce înseamnă oare asta? În primul rînd se înţelege prin aceasta faptul că au fost efectuate teste care certifică ceea ce se doreşte a fi certificat. Cel mai bine funcţionează chestia asta cu ajutorul animalelor, respectiv vivisecţiilor. De ce? Deoarece diferitele specii de animale reacţionează în mod diferti la diferite substanţe chimice: „Există o lege a naturii care are legătură cu metabolismul, conform căreia o reacţie chimică constatată la o specie, este valabilă doar pentru această specie, în timp ce pentru alte specii nu. Deseori reacţionează la aceaşi substanţă, două specii îndeaproape înrudite, de exemplu, şobolanii şi soarecii, în mod complect diferti“ ne spune Gianni Tamino de la Universiatea din Padua.

Asta înseamnă că aceia care cunosc aceste legi – şi cei care se ocupă cu experimente pe animale cunosc desigur aceste legi – trebuie doar să găsească specia „potrivită“ de animal, care să certifice rezultatul care este dorit a fi obţinut!

În cartea sa „Experimente pe animale sau ştiinţă“ profesorul Dr. Pietro Croce scrie următoarele: „Cu alte cuvinte, este suficient să ştii care specie de animal trebuie aleasă, pentru a obţine un rezultat „alb“ sau „negru“, „bun“ sau „rău“, „superficial“ sau „adânc“, după cum se doreşte. Felul acesta de ştiinţă se poate „modela“ ca plastelina. Şi cel mai rău este că se lasă impresia că din aceaşi plastelină se poate crea şi sănătate pentru oameni!“

După ce au fost făcute testările pe animalul „potrivit”, rezultatele sunt prezentate autorităţilor care se ocupă cu aprobarea medicamentelor pentru desfacerea pe piaţă. Totuşi studiile pe oameni nu sunt inutile, şi ele vor fi efectuate. Prin alegerea „inspirată” a condiţiilor de testare, cu ajutorul statisticilor (şi de multe ori chiar prin manipularea datelor sau ascunderea unei părţi a acestora) se obţin rezultatele dorite. Iar faptul că anumite date nu se pot transfera de la animale la oameni, interesează mai puţin.

Spre exemplu 2 grame de Scopolamin sunt pentru un om mortale. Totuşi câinii şi pisicile pot suporta doze de câteva sute de ori mai mari. O singură Amannita phalloides poate ucide o familie întreagă, dar pentru iepuri (care sunt foarte adesea folosiţi ca animele pentru experimente de laborator) această ciupercă este un aliment obişnuit. Un porc spinos poate o singură dată să inghită tot atâta opium cât un morfinoman în 2 săptămâni. Oaia este capabilă să înghită cantităţi enorme de arsenic. Pe de altă parte migdalele pe care le mâncăm noi, pot omorâ o vulpe, iar pătrunjelul care este nelipsit în alimentaţia noastră este otrăvitor pentru papagali.

Penicilina care este folositoare omului, îi răpune de urgenţă pe cobai. Şi lista otrăvurilor poate continua la nesfârşit în ambele sensuri, pentru oameni cât şi pentru animale. Tocmai de aceea experimentele pe animale nu sunt edificatoare pentru oameni. Şi tocmai pentru că astfel stau lucrurile, în realitate adevăratele experimente se fac pe noi şi copii noştri, de abea după ce medicamentul a fost aprobat pentru folosire. Experimentele pe animale sunt doar un alibi, ele neputând oferi decât rezultate false, şi doar administrarea acestor chimicale direct omului poate să ne prezinte un tablou real asupra efectelor adverse ale medicamentelor.

Experimentele pe animale sunt nu numai din punct de vedere etic de condamnat, dar sunt practic complect inutile din punctul de vedere al omului, ca specie, pentru că ele induc în eroare! Un exemplu celebru este Contergan (Thalidomid). Ghinionul victimelor (şi au fost mii de victime) a fost acela că şoarecii pot suporta de 60 de ori mai mult Thalidomid decât omul, iar şobolanii de o sută de ori mai mult, câinii de 200 de ori iar cobaii de 700 de ori mai mult. Toate aceste animale sunt frecvent folosite în experimentele de laborator (din Journal of the AMA – 20.10.1975).

Persoanele (nu vreau să folosesc termenul de „oameni“ căci îl găsesc inadecvat în acest caz) care efectuează astfel de experimente groaznice pe animale nu cred că pot fi altceva decât sadici cu minţi bolnave. Ar trebui izolate din comunitate ca fiind periculoase, şi împiedicate pe viitor să-şi mai exercite fanteziile bolnave. Inutilitatea experimentelor pe animale le este cunoscută acestor persoane, iar o întreagă ramură industrială ignoră viaţa a mii de oameni numai de dragul câştigului material,

folosindu-i pe aceşti „psihopaţi“ şi experimentele lor macabre pe săracele animale. Experimente care nu au nici o relevanţă pentru om ca specie. Dar PECUNIA NON OLET!

Cu o sută de ani în urmă, în Anglia se efectuau între 300 până la 800 de exerimente pe animale anual. În 1982 au fost deja 5,5 milioane de astfel de „barbarii“. Anglia este singura ţară în care există obligativitatea raportării numărului de experimente pe animale. Aşa că vă puteţi închipui cam ce se petrece în USA, Germania, Franţa sau prin alte părţi. Numărul cercetătorilor şi oamenilor de ştiinţă serioşi care au criticat experimentele pe animale a crescut în permanenţă, şi totuşi acestea nu au fost încă interzise, căci sunt interese şi sume prea mari de bani în joc.

Iar pe deasupra experimentele pe animale se fac în condiţii în care acestea sunt izolate de mediul lor natural, astfel că ele sunt expuse unui puternic strass (eliberare masivă de hormoni de stress). Iar bolile pentru care sunt folosite sunt create artificial, ceea ce nu se petrece în cazul omului. Faptul că organismul unui animal supus unui astfel de „tratament“ reacţionează cu totul altfel decât ar fi „normal“ nu poate surprine, cel puţin din punct de vedere logic. Ce minte aiurită a putut să conceapă terapii contra tumorilor la oameni, în experimente în care s-au folosit animale cărora li s-au produs tumori în mod ARTIFICIAL. Numai o persoană limitată (cu un IQ apropiat de zero absolut) poate susţine o astfel ce concepţie.

„Marile succese“ ale medicinei

Care ar fi însă aceste mai succese? Să luăm unul din exemplele pentru care medicina alopată se loveşte cu pumnii în piept precum Tarzan, regele junglei. Prelungirea ratei de viaţă a oamenilor. Nemţii au un proverb care spune: „Să nu crezi niciodată decât statisticile pe care le-ai falsificat tu însuţi.“ Prelungirea ratei de viaţă se datorează scăderii mortalităţii infantile precum şi dispariţiei războaielor în Europa şi cele două Americi. Dacă am face abstracţie de aceşti doi factori, mândria noastră s-ar topi ca untul în tigaie. Rata de viaţă în realitate chiar a scăzut.

Cei care treceau cu bine de anii copilăriei şi nu aveau ghinionul să se afle în timpul vieţii într-o zonă de război, trăiau chiar mai mult pe vremuri. Cât despre ultimele luni sau ani de viaţă legaţi la furtunurile instalaţiilor din spitale, nu cred că este vorba chiar de prelungirea vieţii, ci mai degrabă de prelungirea chinurilor. În fond mi se pare destul de absurdă isteria supravieţuirii cu orice preţ, atâta timp cât până astăzi, cel puţin din câte ştiu eu, nu a trait nimeni veşnic.

Dispariţia multor afecţiuni infecţioase se datorează în primul rând condiţiilor de viaţă, alimentaţie şi celor de igienă şi sanitare pe care lumea civilizată le-a acumulat în ultimele două sute de ani. Ori apa curată şi instalaţiile sanitare nu au prea mult de a face cu medicina alopată. Cât despre nutriţie, care se ştie cât de importantă este (şi se mai ştie astăzi cu certitudine că este unul dintre factorii primari care favorizează apariţia cancerului) ei bine, aşteptaţi un pic să vedeţi primele efecte concrete ale lui Codex alimentarius, şi după aceea mai stăm de vorbă.

Eradicare sau dispariţie?

Epidemiile nu se răspândesc aşa „pur şi simplu“. Fiecare boală are nevoie de anumite condiţii prielnice ei, pentru a se transforma într-o epidemie. Lepra, deşi este o boală greu transmisibilă, a făcut ravagii în Europa atâta timp cât oraşele erau strâns închise între zidurile de apărare, ceea ce făcea ca oamenii să trăiască înghesuiţi. În momentul în care oraşele s-au lărgit peste aceste ziduri de apărare, iar populaţia a câştigat un aşa-numit „spaţiu vital“ absolut necesar, lepra a dispărut. Fără să fi existat vreodat un vaccin contra leprei.

Şi cazul ciumei este similar. Ciuma se răspândea cu ajutorul şobolanilor, mai exact al puricilor care trăiau pe şobolani. În Evul Mediu majoritatea oamenilor dormeau pe jos, pe paie, îndeobşte în colibe de chirpici. Paturile erau un lux la acea vreme. O dată cu creşterea standardului de viaţă, cu construirea ce case din piatră (cărămică) şi cu folosirea paturilor pentru o tot mai mare masă a populaţiei, a dispărut şi ciuma, fără a exista împotriva acesteia vreun vaccin. Desigur că au dispărut şi şobolanii din locuinţe, cu purici cu tot.

Dacă privim rata mortalităţii infantile din epidemiile de holeră pentru Hamburg din 1821 până astăzi, vom vedea că aceasta a crescut până în 1892, când a avut loc marea epidemie de holeră (30%). Din acel moment rata cazurilor de holeră, respectiv a mortalităţii sugarilor din cauza holerei a scăzut permanent (cu o întrerupere în timpul celor două războaie mondiale) şi a căzut pentru prima oară sub 2% în 1956. Ce sa întîmplat? S-a introdus vaccinarea? Aiurea, nu există vaccin contra holerei! Din 1893 a fost introdusă în Hamburg filtrarea apei potabile din Elba prin metoda „cu nisip“, fapt care a dus la o rapidă scădere a bolilor infecţioase în general, nu numai a holerei!

Un alt factor de diminuare a bolilor, mult mai important decât vaccinarea, este introducerea agriculturii intensive (mai ales prin introducerea pe scară largă a cartofului) începută cu circa 200 de ani în urmă. Până atunci în general populaţia Europei flămânzea, fapt ce ducea la o slăbire a sistemului imunitar. În ţările sudice a contribuit alături de cartof şi introducerea culturilor de porumb.

Trebuie să ne fie foarte clar că dispariţia foarte multor boli în Europa cel puţin, se datorează condiţiilor prielnice de hrană, apei potabile curate şi măsurilor de igienă civilizate. Şi nicidecum vreunui vaccin. Nu numai ciuma şi lepra, holera şi scarlatina au dispărut din Europa, dar acelaşi lucru este valabil şi pentru sifilis şi gonoree. Iar contra acestora nu există şi nu a existat vaccinare. Ci igienă!

Victime şi consecinţe

Este destul de scandalos faptul că se menţin în continuare tot felul de programe de vaccinare şi se induc tot felule de pandemii inexistente doar pentru a hrăni foamea veşnică de profit a concernelor farma. Problema este însă întradevăr de domeniul justiţiei în momentul în care avem în vedere prejudiciile aduse prin vaccinare sănătăţii sutelor de mii de oameni!

De abea în ultimii ani s-a început o analiză sistematică a îmbolnăvirii populaţiilor prin vaccinare. În marea lor majoritate sunt iniţiative private, demarate de victimele vaccinărilor, sau de familiile acestora. Doar relativ puţini medici au avut curajul să se angajeze pe această cale, să vorbească deschis despre aceste lucruri, marea majuritate a corpului medical temându-se de represalii din partea castei preoţilor şi a inchiziţiei care apără religia alopată. Şi desigur nu mai puţin a concernelor farma.

Legile din multe ţări fac viaţa uşoară pentru industria farmaceutică. Sub ameninţarea unei epidemii, sau mai nou a unei pandemii inventate, se decredează vaccinarea forţată, ministerele şi organele de resort pornesc campanii publicitare de băgat frica-n oasele cetăţenilor, iar concernele, mai nou, sunt absolvite de orice răspundere penală în cazul unor efecte adverse sau a unor prejudicii aduse sănătăţii cetăţenilor. Dacă vreun cetăţean se plânge de astfel de efecte adverse, i se cere să facă dovada că acestea sunt cauzate de vaccinare, lucru deseori dificil, deoarecec multe dintre aceste efecte se văd abea după o oarecare bucată de timp, uneori chiar după ani de zile.

Aşa ceva este cu atât mai greu de dovedit în cazul copiilor sub 4 ani, unde perturbările de dezvoltare nu sunt uşor şi rapid observate. Multe dintre prejudiciile de ordin neurologic aduse prin vaccinare copiilor sunt etichetate ca fiind înnăscute şi astfel nu au nici o şansă în faţa instanţei.

Primele cercetări sistematice şi ştiinţifice ale prejudiciilor cauzate creierului de către vaccinuri au fost publicate de profesorul Lucksch, patolog de la Universitatea din Praga, între 1924-27. El a conscrat si termenul de „encefalită postvaccinală“. Realitatea faptului că vaccinurile afectează creierul copiilor mici a putut fi arătată prin EEG (electroencefalografie): la 40-50% dintre copii, după vaccinare, au fost astfel măsurate anomalii. (Radtke, citat după Buchwald în „Die Medizinische Welt”, 1965 precum şi Gian-Franco Marchesi, Angelo Quattrini, „Riv.Nevrol.”, 1976).

Patologul olandez E. de Vries a dovedit mai târziu că doar copii peste trei ani reacţionează cu o inflamaţie a creerului. La cei sub trei ani reacţiile se desfăşoară fără astfel de inflamaţii (encefalite), astfel că pentru copii sub trei ani diagnosticul poartă numele de „encefalopatie postvaccinală“. Acest lucru este important deoarece mulţi medici consideră că dacă există vreo reacţie aceasta poate fi doar una inflamatorie. Şi drept consecinţă o influenţă negativă a vaccinului fără o prezenţă a unei inflamaţii a creierului sau a altor organe, se exclude automat, ceea ce iată, este fals.

Dacă avem în vedere că în ultimii ani din ce în ce mai mulţi şi mai mult, copiii sunt vaccinaţi, începem să avem bănuiala că prin aceasta se caută de fapt vaccinarea acelui grup de vârstă în care , dacă apar efecte adverse, ele nu vor putea fi puse pe seama vaccinurilor. (Ceea ce pentru mine ca fiinţă umană şi ca părinte, echivalează cu o crimă, asta să fie clar!)

Principalele simptome care pot apărea fie singure, fie combinate, sunt:

-somnolenţă sau răsturnarea (inversarea) ritmului normal de somn;

-apatia;

-ţipetele prelungite fără motiv;

-atacurile de crampe care nu pot fi potolite cu nimic;

-deficienţe de intelect;

-în unele cazuri, idioţia;

Atunci când apar astfel de simptome, trebuieşte întotdeauna să se cerceteze situaţia vaccinărilor. Dr. Buchwald relatează că: „Multe clinici nu chestionează în astfel de cazuri, asupra vaccinărilor făcute. Aparent, pentru a nu discredita vaccinarea în ochii oamenilor şi pentru a nu afecta <moralul vaccinărilor>. Asta înseamnă că medicina şcolastică consideră convingerile şi cunoştinţele ei ca fiind mai presus de daunele provocate copiilor.“

Cazurile de incidente provocate de vaccinări trebuiau raportate în Germania încă din 1875. Dar statisticile acestea nu au fost niciodată prezentate oficial publicului. Atunci când s-au cerut aceste date autorităţile respective au invocat „jurămânul de tăcere al medicului“ precum şi „protecţia datelor“ (adică ascunderea datelor faţă de cetăţeni!). Foarte multe cazuri ori nici nu sunt raportate ca atare de medicii de familie, ori sunt etichetate de autorităţi ca fiind „ereditare“ sau „întâmplătoare“, astfel că statisticile cazurilor de efecte adverse prezentate de autorităţi şi de concernele farma sunt foarte mici. Astfel, în cazul vaccinului pertussis, jurnalul „Daily Telegraph“- din 10.05.1978 vorbeşte despre 1 caz la 100.000, Dr.Steiman de la Univesritatea din Stanford vorbeşte de 1 caz la 50.000, în jurnalul „The Lancet“ apare cifra de 1 la 30.00.  În Suedia au fost deja în anii 60 riscurile complicaţiilor neurologice cauzate de aceste vaccin estimate la 1 la 3.500 iar riscul de deces la 1 din 54.000 („British Medical Journal”, 2 (320), 1967) şi în consecinţă părinţii nu sunt sfătuiţi să accepte pentru copii lor o astfel de vaccinare

În USA, în legătură cu acest vaccin au fost deja plătite despăgubiri de mai multe miliarde de dolari. Iar situaţia este asemănătoare în cazul vaccinării contra rujeolei. Dar întotdeauna este găsită o motivaţie pentru a se devia acuzaţia asupra vaccinurilor. Ca de exemplu „deficienţă de oxigen la naştere“. Deşi părinţii certifică ( şi de multe ori nu numai ei) faptul că până în momentul vaccinării copilul se comporta perfect normal, iar problemele au apărut de abea o dată cu vaccinarea.

Cine va salva omenirea de „salvatorii“ ei?

Cît de mare sau de mică este rata de risc în cazurile de vaccinare, nu cred că-i poate încălzi cu ceva pe părinţii copiilor care au de suferit, doar în baza ideei că „vaccinarea oferă protecţie“. În fond şi la urma urmei, oare nu ar trebui ca noi cu toţii să fim protejaţi, sau să ne protejăm singuri, faţă de astfel de instituţii şi ministere, concerne farma şi dogme medicale? Propaganda care vrea să ne convingă mereu şi din ce în ce mai des să ne lăsăm „înţepaţi“ nu are decât două arme: panica şi frica!

Foarte punctual, la începutul fiecărei noi campanii de vaccinare, mass-media ne prezintă tot felul de ştiri apocaliptice despre Ebola în Africa, găini bolnave în Hong-Kong sau filme SF cu cine ştie ce virusuri ucigătoare. Pură întâmplare? Nu mai cred de mult timp în „pura întâmplare“. Dar niciodată nu ni se spune cât de astronomic de mică este posibilitatea ca un copil să se îmbolnăvească de afecţiunile contra cărora se vaccinează, comparativ cu posibilitatea, statistic cu mult mai mare, ca efectele adverse să-şi facă simţită prezenţa.

Un prieten de-al meu a aflat de la copii săi că urma să se efectueze o vaccinare contra hepatitei B în şcoala unde mergeau. El sa opus acestei vaccinări, dar autorităţile şcolare au vrut să-l oblige la a accepta vaccinarea pentru copii lui. Drept urmare, omul s-a dus cu copii lui la şcoală şi i-a spus medicului următoarele: „Voi lăsa să fie vaccinaţi copii mei dacă îmi puteţi răspunde prin DA măcar la una dintre următoarele întrebări: 1 – puteţi să-mi confirmaţi în scris şi semnaţi că vaccinul îi va proteja pe copii mei contra hepatitei?; sau 2 – îmi puteţi confirma în scris şi semna faptul că vaccinul nu va produce nici un fel de efecte adverse copiilor mei?“ Medicul a renunţat la vaccinarea copiilor prietenului meu, ca de altfel şi autorităţile şcolare! Iată că se poate, oameni buni!

Ceea ce, pe de altă, parte arată că medicilor le sunt foarte bine cunoscute riscurile vaccinării! Iar faptul că ei nu fac cunoscute aceste riscuri părinţilor sau pacienţilor, este o încălcare a Jurământului lui Hippocrat (sau se scrie Hipocrit? Nu mai sunt sigur.) Cunosc o serie de medici personal, care nu

şi-au vaccinat copii niciodată, cu nici un vaccin.  Dovezile de vaccinare se pot uşor falsifica, nu-i o problemă pentru un medic. Şi cine poate dovedi după un an sau doi că un copil anume nu a fost vaccinat? Nimeni!

Deşi efecte adverse pot apare practic după fiecare vaccin, totuşi există anumite efecte care apar la anumite vaccinuri mai frecvent, deci care sunt „tipice“. Desigur că nu este intenţia mea de a face aici o prezentare exhaustivă a acestora. Există deja destulă literatură de specialitate scrisă de medici care se opun cu curaj vaccinărilor. Totuşi voi încerca să prezint pe scurt câteva dintre aceste „simptome“.

Vaccinul antitetanos

Atîta timp cât nu trebuie să semneze nimic, medicii jură pe binecuvântarea pe care ne-o aduce vaccinarea. Dacă însă prejudiciile al rămâne şi în seama lor (nu numai a părinţilor) ei bine, atunci imediat bate „ora adevărului“ care ne arată cât de incerte sunt poveştile despre vaccinare.

Ce să spunem deci despre vaccinarea antitetanos, cînd în fiecare manual de medicină se poate citi că tetanosul nu lasă în urma lui o imunitate în organism? Poţi să faci tetanos şi de o mie de ori! Şi atunci, pentru ce o imunizare contra tetanosului? Bacilul tetanosului poate fi găsit mai ales în balega de cal, rareori în pământul vechi din grădină sau pe obiectele ruginite. Bacilul este anaerob, ceea ce înseamnă că poate exista doar acolo unde nu este aerul prezent.

Rănile deschise şi/sau sângerînde nu prezintă nici un pericol. Periculoase sunt de exemplu înţepăturile (de spini, ace, cuie, etc.). Boala poate fi întâlnită aproape exclusiv în ţările sărace, unde se umblă desculţ şi unde pot apare uşor înţepături în tălpi. De asemenea în aceste ţări există, datorită modelor tradiţionale sau cerdinţelor religioase, obiceiul de a strpunge pielea cu diferite obiecte ascuţite. Statistic vorbind insă, tetanosul apare în aceste ţări cel mai des ca urmare a unui ombilic incorect tăiat şi mai ales incorect dezinfectat, la un nou-născut.

În ţările indstrializate, tetanosul a dispărut în aceaşi măsură ca şi căruţele cu cai în faţa automobilelor. În ultimii ani în Germania numărul înbolnăvirilor se ridică anual la circa 20 de cazuri (la o populaţie de peste 80 de milioane!!!) iar numărul deceselor provocate de tetanos este egal cu zero. Statisticile ne mai arată că în marea majoritate tetanosul apare în cazul persoanelor de peste 50 de ani. Dar vaccinaţi sunt cu precădere copiii! Cu antibioticele pe care le avem la dispoziţie astăzi, boala se poate uşor vindeca. Toate aceste realităţi nu justifică în nici un fel vaccinarea copiilor contra tetanosului. Cunoscutul chirurg profesoe Hackethal scria o dată: „De cel puţin 30 de ani am renunţat la recomandarea generală de a se vaccina contra tetanosului în cazul fiecărei tăieturi sau răniri. Practic nici unul dintre pacienţii mei nu au dorit să se vaccineze, după ce le-am prezentat reţinerile mele faţă de această vaccinare. Şi nu îmi cunoscut este nici un caz de tetanos!“

Vaccinul antigripal

Faptul că aşa-zisul vaccin antigripal în fapt doar înrăutăţeşte o gripă (vorbim aici despre gripa sezonieră) este un  lucru deja cunoscut. Iar acest lucru este destul de uşor de clarificat: vacinul este făcut contra „gripei adevărate“ aşa-numita „influenza“. Dar aceasta este relativ rară, deşi OMS se pare că vrea să ne „maltrateţe“ în fiecare an cu câte o pandmie de minciuni porceşti. Marea majoritate a răcelilor, care sunt numite generic popular „gripă“ au ca şi cauză circa 300 de alţi agenţi patogeni. Ceea ce înseamnă că la persoanele care doar au răcit, vaccinul le va „declanşa“ suplimentar şi o „influenza“, ceea ce desigur că va face ca situaţia să se înrăutăţească şi să apară complicaţii.

În cadrul unui proces de prejudicii (despăgubiri) pentru vaccinul gripal, directorul Institutului Pasteur din Paris, Prof. Mercie, a fost întrebat pentru care motiv este acest vaccin mereu preparat şi vândut, deşi se cunoaşte ineficacitatea lui. Răspunsul profesorului a fost: „Pentru că astfel ne putem finanţa cercetările!“ QUI BONO?

Vaccinul contra muşăturii de căpuşe

Şi în acest caz putem vedea cum este folosită mereu şi mereu aceaşi schemă: o boală extrem de rară, care chiar şi în manualele de medicină este considerată o raritate greu de găsit, este transformată în ameninţare publică de îndată ce vreunuia i-a trecut prin cap să manufactureze un vaccin în direcţia asta.

În cazul de faţă boala se numeşte meningo-encefalită (de primăvară), deci o inflamaţie a creierului sau a membranei care înveleşte creierul. Această boală este foarte rară, datorită unei serii de condiţionări, care nu sunt însă aduse la cunoştinţa oamenilor:

-apare doar în anumite regiuni (regiuni endemice) în care este prezent virusul. Principala regiune este Austria, precum şi câteva zone de la vărsarea unor râuri secundare în Dunăre;

– la munte, peste 1.000 de metri, boala nu există ca urmare a teperaturilor scăzute din an;

– chiar şi în regiunile endemice, doar una din 20.000 de căpuşe este purtătoarea virusului;

– deoarece virusul se află în intestinul căpuşei şi nu în „acul“ ei, există pericol doar faţă de căpuşele care au supt complect, deci care sunt pline, de mărimea unui bob de linte. De regulă căpuşele sunt indepărtate înainte de a se ajunge la această fază;

– chiar şi în cazul muşcăturii unei căpuşe infectate, în 60-70% dintre cazuri nu se întâmplă nimic, iar în 20-30% din cazuri, apar unele simptome asemănător gripale. Doar în10% dintre cazurile rămase se ajunge la infecţie a creierului;

– dintre aceste 10%, circa 90-95% se ajunge la o vindecare de 100%, în 3-10% din cazuri rămân prezente anumite simptome, şi doar 1-2% evoluează letal. Şansa unei astfel de evoluţii este de 1-2  la 20 de milioane (în regiunile endemice sub 1.000 de metri altitudine);

Doar că şansa efectelor secundare ale vaccinului este cu mult mai mare. Conform ziarului german „arzneitelegramm“, şansa efectelor adverse este de 1 la 32.000, şi aceasta conform statisticilor oficiale, nu însă şi a celor neoficiale. Deşi aceste date sunt cunoscute industriei farmaceutice, vaccinul este pe mai departe produs şi comercializat din motive financiare. Şi apropos, acest vaccin nu oferă protecţie contra Boreliozei, care este mult mai des transmisă prin căpuşe. În cazul Boreliozei nu există vaccin!

Vaccinul contra rubeolei

Rubeola este o afecţiune virală nepericuloasă. Care apare la marea majoritate a copiilor. De regulă boala are o desfăşurare usoară, cu simptome slabe de boală, şi doar foarte puţini pacienţi dezvoltă pe piele tipicele pete. Singurul pericol real rămâne acela al afectării embrionului (foetusului), atunci când o femei însărcinată se îmbolnăveşte în primele patru luni de sarcină. Acesta este şi argumentul principal în favoarea vaccinării. Dar şi aici realitatea este cu totul alta: mai multe studii efectuate în Franţa şi Germania arată că circa 90% dintre fetele de sub 20 de ani dispun deja de o imunitate contra rubeolei. Această imunitate naturală protejează în proporţie de 95-98% contra unei eventuale a doua îmbolnăviri, în timp ce în cazul imunităţii obţinute artificial prin vaccinare rata de risc pentru o a doua îmbolnăvire, după pubertate, este de între 50 până la 100%!!! aşa cum constată specialista în virologie Dorothee Horstmann de la New Heaven/Conneticut. Asta înseamnă că vaccinul practic nu oferă nici o protecţie, în comparaţie cu trecerea în mod natural printr-o boală care nu are o evoluţie deloc agresivă. Imunizarea prin boală este sigură şi de lungă durată, în comparaţie cu vaccinarea“ afirmă pediatrul Prof. Huber. (Prof. Ernst Gottfried Huber în „Der Kinderarzt”, 23. Jahrgang, 1992)

Revista „Medical Tribune“ relatează despre cazuri de mame vaccinate care au adus pe lume copii handicapaţi. Invers însă, o îmbolnăvire în această perioadă fără ca mama să fi fost vaccinată anterior nu duce automat la prejudicii pentru copil. Prof. Holzgreve (Universitäts-Frauenklinik in Münster) a relata asupra 92 de mame infectate cu rubeolă. Din aceste 92 de cazuri, în 83 copii au fost aduşi pe lume fără a fi infectaţi cu rubeolă, deci fără handicapuri.

O soluţie inteligentă (mai există uneori şi aşa ceva, dar foarte rar, din păcate tot aşa de rar ca o „minune“) a fost adoptată de Oficiul de sănătate al oraşului Stuttgart: au fost testate fetele pentru anticorpii contra rubeolei, iar vaccinul a fost recomandat doar acelora care nu prezentau anticorpi. Astfel se poate evita o imunizare (vaccinare) inutilă, a unei persoane care este deja imună prin evoluţia naturală a bolii. În loc să se vaccineze orbeşte toată populaţia (lucru care desigur că măreşte încasările concernelor farma), copiii cu rubeolă ar trebui trimişi la şcoală astfel ca să se „molipsească cît mai mulţi şi să-şi câştige imunitatea naturală şi sigură, pe durata întregii vieţi.“

Pe de altă parte toate aceste „boli ale copilăriei“ ca rubeola, rujeola, oreionul, varicela, au logica lor (natura nu face nimic iraţional, nu este „om de ştiinţă“!). Sunt, dacă vreţi, „exerciţii ale pompierilor“, în care sistemul imunitar al copilului se antrenează şi întăreşte. În popor se ştie acest lucru, şi se spune că un om sănătos trebuie să facă bolile copilăriei. Omul de la ţară, nepervertit de interese financiare sau de „glorii“ medicale, este mult mai înţelept, ca urmare a observaţiei contiunue naturii.

Şi oare medicii nu se întreabă de ce oreionul (la băieţi ) şi rujeola (la fete) sunt atât de blânde, practic inofensive, în copilărie, şi atât de severe după pubertate? Oare nu este această „politică“ a naturii un mod de selecţie de o inteligenţă dar şi duritate implacabilă? Nu sunt medic şi poate este mai  bine aşa, căci pot gândi liber şi alternativ.

Părerea mea este că natura operează inteligent o selecţie care deşi nu este plăcută pentru omul ca individ, are logica ei. Bărbaţii care fac oreion după pubertate, riscă diminuarea semnificativă a capacităţii reproductive, iar femeile care fac rubeolă tot după pubertate riscă, în perioada de sarcină, să piardă copilul! De ce? Pentru că, probabil, natura bolchează astfel liniile reproductive care sunt slabe din punct de vedere imunitar. Altfel spus, natura încearcă să reducă astfel posibilitatea de reproducere, şi impicit a celei de transmitere mai departe, la generaţiile următoare, a unor caracteristici „slabe“! Iar noi, oamenii îngânfat-ştiinţifici, ne închipui în nebunia noastră că suntem mai grozavi decât natura, decât Creaţia. Iar pentru asta plătim, şi de cele mai multe ori din păcate, nu plătesc „îngânfaţii“ ci alţii, complect nevinovaţi!

Pe vremuri, oreionul de exemplu era la copii ceva tot aşa de normal ca şi schimbarea dinţilor. După ce un isteţ a creat vaccinul, a început şi isteria. A încerca să elimini bolile copilăriei (mai ales prin vaccinare!) este un lucru mult mai păgubos decât a le lăsa să se desfăşoare aşa cum este normal şi cum o cer legile naturii. Ceea ce uită medicina alopată în îngânfarea ei este că omul nu este o maşină, ci o parte structural integrată a naturii. O importantă parte componentă a acesteia. Iar atunci când încerci să „spargi“ acest echilibru, nu poţi să te aştepţi decât la lucuri rele, la insuccese. Din nefericire şi noi, oamenii obişnuiţi, uităm acest lucru, şi ne lăsăm dezinformaţi de cei pentru care PECUNIA NON OLET!

Consecinţe complexe:Alergiile

Fiecare vaccinare înseamnă introducerea de proteine străine în organism. Iar aceasta pe căi absolut anormale. Desigur că introducem în organism proteine străine, o dată cu alimentaţia absolut necesara supravieţuirii (alimente solide şi lichide), dar acestea nu sunt introduse direct în circuitul sangvin, ci în stomac-intestine, unde există mecanismele specializate de sute  de mii şi chiar milioane de ani, şi unde sistemul imun îşi plasează 80% din resursele sale. Introducerea de proteine străine pe căi nenaturale ridică însă o serie de probleme şi pericole.

Se ştie foarte bine în medicină că atunci organismul reacţionează cu măsuri de apărare împtriva proteinelor străine lui. O astfel de reacţie este denumită Alergie, iar în cazurile extreme se poate ajunge la un „şoc anafilactic“, care duce în scurt timp la deces.

Există interesante legături „încrucişate“ între vaccinul contra variolei şi apariţia febrei fânului (rinita alergică). Atât febra fânului, ca afecţiune recunoscută medical, cât şi vaccinul contra variolei, au apărut practic simultan, în aceaşi perioadă istorică. Samuel Hahnemann, fondatorul homeopatiei, nu făcea nici o referire, în 1796 în celebra sa lucrare „Organon der Heilkunst”, la această afecţiune, căci ea nu exista pe vremea aceea. Prima referire asupra bolii respective apare în sec.XIX în Anglia, ţară unde au fost de asemenea pentru prima oară administrate vaccinuri contra variolei (J.Bostock, 1819). Şi iarăşi curios, bolnavi nu erau ţăranii (care aveau de a face cel mai mult cu fânul, glumesc, dar doar în privinţa fânului) ci ea apărea în rândul orăşenilor de condiţie financiară bună. Aceasta deoarece la vremea respectivă vaccinarea nu era obligatorie, astfel că se vaccina numai cine avea bani pentru aşa ceva (cât de păgubos poate fi uneori să fii bogat!). Şi Sticker a putut observa acelaşi fenomen în 1908 în Germania. Asta înseamnă în clar-text, că boala apărea acolo unde se vaccina, şi nu acolo unde exista polen de flori!

Între 1926 şi 1930 boala era încă atât de rară, încât medicul H.Petov nu a putut-o găsi în rîndul a circa 7.000-8.000 de bolnavi care au fost găzduiţi de spitalul Charite din Berlin în această perioadă (nici măcar în lunile Mai, Iunie şi Iulie, deci vara, când „polenul este în floare“). Statisticile arată că pe vremuri boala apărea mai ales în al doilea deceniu de viaţă, ceea ce iarăşi se corelează cu vaccinarea care se efectua în jurul vârstei de 12 ani. De abea de prin anii 60, de când s-a început vaccinarea tot mai intensivă şi a unui număr din ce în ce mai mare de copii, afecţiunea a început să apară şi la virste mai mici în copilărie.

De altminteri şi neurodermita, care şi ea era acum câteva decenii practic necunoscută la copii, prezintă aceleaşi similitudini cu vaccinările. Pe lângă clasicele alergii, diabetul juvenil a crescut şi el în frecvenţă, iar bănuite sunt de asemenea vaccinurile. Faptul că acestea pot provoca daune de dezvoltare copiilor este un aspect care necesită de urgenţă o atentă analiză. Dar credeţi că ea va fi făcută? Desigur că nu, deoarece vaccinurile sunt „sigure şi eficace“. Literă de „dogmă“!

Daunele aduse sistemului nervos

Dar există în mod evident şi încă alte repercursiuni negative, mult mai grave, pe care ni le provocaă „epidemia vaccinărilor“. Şi anume daunele neurologice provocate de vaccinuri. În această direcţie dispunem la ora actuală de o adevărata avalanşă de lucrări, studii, dovezi şi experimente, care indică faptul că vaccinul cu substanţele pe care le conţine, provoacă daune sistemului nervos al copiilor, daune de cele mai multe ori ireparabile!

Multe dintre virusurile folosite în vaccinuri sunt periculoase şi în sensul că ele pot provoca o encefalită (inflamare a creierului). Din această cauză ele trebuiesc să fi „slăbite, atenuate“. Doar că nu toţi copii reacţionează la fel în faţa acestor virusuri „atenuate“, şi aceasta în funcţie moştenirea genetică, de constituţia generală, de starea imunitară momentană sau de alte aspecte externe, cum ar fi de exemplu nutriţia sau stressul. Deoarece aceşti parametrii de cele mai multe ori nu sunt luaţi  sau nu pot fi luaţi în considerare, vaccinarea se transformă într-o „ruletă rusească“ pentru copiii sănătoşi.

Şi în cazul autismului apar aceleaşi ciudate coincidenţe ca şi în cazul rinitei alergice: şi aici afecţiunea a început să apară simultan şi în aceleaşi pături sociale ca şi vaccinarea (anti-pertussis la copii). Înainte de 1943 cazurile de autism se numărau pe degete. Până în 1960 erau cunoscute doar vreo 150 de cazuri, dar în anii 60 încoace rata cazurilor a crescut permanent, la ora actuală având doar în USA un copil din 150 bolnav de autism (rata de 1 la 150 este confitmată de CDC-ul american, deşi se pare că procentul adevărat este în jur de 1 la 60). Faptul că s-a recunoscut în mod oficial că vaccinurile pot provoca atacuri de crampe (spasme), inflamaţii ale creierului şi eventuale deficienţe de intelogenţă mergându-se până la epilepsie, confirmă bănuiala că şi în cazul autismului, afecţiune în care sistemul nervos este grav afectat, tot vaccinurile se află pe primul loc în lista „suspecţilor“.

Moartea subită a sugarilor (Sudden Infant Death Syndrome = SIDS)

Moartea subită a sugarilor, care sunt găsiţi morţi în pătuţurile lor, fără vreo aparentă boală anterioară, a prilejuit foarte multe discuţii. Studiile americane şi australiene ne arată că aproximativ o jumătate dintre sugarii decedaţi fuseseră cu 1-4 săptămâni înainte de deces, vaccinaţi. Acest fapt coincide cu alte observaţii, conform cărora tot în această perioadă de timp, de până la o lună după o vaccinare, apar o serie de alte simptoe îngrijorătoare, cum ar fi febra, voma, atacurile de crampe (spasme) sau epuizarea. Astfel de simptome apar mai ales după o vaccinare DPT, dar ele pot fi întâlnite şi în cazul altor vaccinuri.

De altminteri, nu poate să nu te ducă mintea la faptul că între toate aceste lucruri există prea multe coincidenţe care arată toate cu degetul spre vaccinare. Brusc, începând din anii 50, şi pe măsură ce trece timpul şi creşte numărul de vaccinuri recomandate mai ales copiilor mici, apar din ce în ce mai multe cazuri de afecţiuni care practic pînă la acea vreme erau necunoscute, sau afectau un număr atât de mic de copii, încât nici nu erau menţionate ca afecţuni în manualele de medicină.

Cum se poate explica, mai exact „prin ce“ se poate explica o rată atât de ridicată de copii (milioane de cazuri) care suferă de autism, de deficienţe de concentrare şi atenţie, de diferite forme de deficienţe neurologice, de la uşoare până la grave.

Care anume substanţă este capabilă de astfel de rezultate? Căci în mod evident este vorba de o „substanţă“ anume, toate aceste afecţiuni nefiind considerate ca infecţioase, deci nefiind provocate de agenţi patogeni. Ne spune însăşi medicina şcolastică acest lucru. Deci, dacă nu sunt microbi, bacterii, virusuri, funghii, paraziţi… atunci nu poate fi vorba decât de o substanţă sau un complex de substanţe! Şi care ar fi mă rog aceste substanţe care afectează copii mici, în vârstă de 1, 2, 4, 8 ani? Drogurile, alcoolul, fumatul, sexul, stressul, poluarea oraşelor….?

Haideţi să fim serioşi! Principalul suspect este vaccinarea. Vaccinul contra variolei, mai nou înlocuit de DPT, din care cel pentru Pertussis este cel mai periculos. Şi pe lângă acestea, restul de nenumărate vaccinuri inutile. Nu trebuie să ai o diplomă de medic pentru a pune o serie de fapte şi dovezi clare, cap la cap, şi pentru a obţine un răspuns logic. Aşa cum am scăpat de holeră, ciumă şi restul de boli ale Evului Mediu prin igienă şi apă curată, prin condiţii de hrană şi locuit mai bune, deci prin progres tehnic, tot aşa acelaşi „progres“ tehnic ne-a procopsit cu alte boli, cauzate de foamea de câştig şi de mania medicalizării întregii societăţi. PECUNIA NON OLET!

Mahatma Gandi spunea cândva: „O societate care are foarte multe spitale nu este neapărat o societate civilizată, ba din contră!“ Avea dreptate, ca întotdeauna.

Iar specialistul în vaccinare francez Dr. J. Kalmar spunea că: „Prin vaccinare vor fi induse schimbări de caracter unor întregi generaţii; va fi modificată puterea de concentraţie şi de capacitate critică, iritabilitatea şi angoasele vor fi puternic amplificate. Prin aceasta va fi influenţat comportamentul, obţinându-se oameni <amorfi, atonici> care nu vor mai fi interesaţi de aproape nimic, care vor prefera izolarea şi vor suferi de angoase.“ Cu alte cuvinte, oameni uşor de „condus“ într-o societate globalizată condusă de un guvern mondial.

Oare asta se urmăreşte prin vaccinare, sub masca bunelor intenţii de a ne imuniza contra a ceea ce nu prezintă pericol? Noi ne vom vaccina copii, care vor deveni aşa cum descrie Dr. Kalmar mai sus? Nu de mult a putut fi citită ştirea conform căreia Obama nu a permis vaccinarea copilor lui! Aha! Copii noştii vor fi nişte prostănaci autişti, iar ai lor, chiar dacă vor fi nişte tonţi , tot îi vor putea conduce pe ai noştii, precum chiorul este împărat în ţara orbilor, nu?

(Nota Qui bono: Desigur, aceasta este o teorie conspiraţionistă, vor spune mulţi dintre Dumneavoastră! Da, aşa şi este, şi personal nu înclin spre astfel de teorii extreme, dar totuşi,

făceţi-mă şi pe mine să înţeleg, ce rost pot avea 30 de vaccinuri diferite (atâtea sunt recomandate în Germania anului 2010) în primii 5 ani de viaţă ai unui copil? Adunci când situaţia este absurdă, ba chiar paranoică, se nasc şi teorii pe măsură!)

În USA sunt, de mai bine de 60 de ani, efectuate permanent teste pentru a stabili capacitatea  tineretului pentru studiu. Analizele acestor teste arată în ultimele decenii rezultate şocante: din 1963 rezultatele testelor scad continuu, atât în ceea ce priveşte capacităţile matematice cît şi cele de vorbire (limbaj), şi aceasta deşi testele sunt din ce în ce mai simple!

La aceeaşi concluzie ajunge şi armata americană: „Testele efectuate cu recruţii arată că la aceştia capacitatea spirituală este evident sub cea recruţilor din anii 1941-1945. În 1977 a fost efectuată o cercetare „Blue-Ribbon-Panel“ pentru a ferifica cauza scăderii nivelul IQ-ului. Au fost testate 79 de ipoteze diferite, şi nici una dintre ele nu s-a dovedit a mulţumitoare, suficient explicativă. Însă posibilitatea ca vaccinarea să conducă la scăderea IQ-ului nu a fost luată în considerare ca ipoteză.“ (Sursa: Harris L. Coulter: „Impfungen – der Großangriff auf Gehirn und Seele“).

Între 1960 şi 1980 în USA s-a dublat numărul de copii handicapaţi, iar numărul copiilor cu „handicapuri de activitate“ a crescut de la un milion la două milioane. În doar două decenii! Iar curba agresiunilor şi actelor criminale urmează acelaşi desen!

Coulter spune în cartea sa: „Copii sunt cărămida din care se construieşte o familie iar mai târziu o societate.  Dacă aceştia deja din fragedă copilărie vor prezenta deficienţe, atât dezvoltarea familiei cât şi a societăţii va fi influenţată şi deformată. Dacă 10-20% dintre copii vor prezenta „daune minimale ale creierului“, cum se poate atunci forma şi dezvolta o familie normală? Dacă 10-20% dintre copii nu vor putea să scrie şi să citească, atunci ei vor fi dependenţi doar de televizor! Dacă peste un milion de copii, conform surselor oficiale, se droghează în şcoli, pentru ca astfel să-şi poată ţine în frâu hiperactivitatea, cum se va putea atunci împiedica dezvoltarea şi răspândirea drogurilor? Ambele, atât familia cât şi societatea, sunt victimele vaccinăriilor copiilor. Dacă un stat străin ar face aşa ceva copiilor noştri, i-am declara război. Cine declară însă război autorităţilor subordonate medicinei şcolastice, care fac aceste lucruri cu copii, familiile şi societatea noastră?“

Natura nu se lasă călcată în picioare, fără a riposta. Iar nota de plată în cazul vaccinărilor ne este prezentată de natură prompt şi fără <reducere de preţ>. Dorinţa medicilor de se face stăpâni peste forţele naturii (deseori poate cu cele mai bune intenţii în suflet) şi de a face din natură un servitor al medicinei s-a transformat în catastrofa vaccinărilor. În acest fel medicina şcolastică a poluat mediul nostru înconjurător intern, la fel cum companiile petroliere şi industria chimică a crezut că poate face ce vrea şi astfel ne-a poluat mediul nostru înconjurător extern.

Acuzaţiile aduse în această carte se îndreapăt mai ales contra birocraţiei medicale, care îi împieică pe acei practicieni, care se vor întradevăr a fi „vindecători“, de a-şi duce la împlinire menirea, care au recunoscut pericolele vaccinărilor, şi care au expus clar în mod public opiniile lor în această direcţie.

Birocraţia medicinei şcolastice, mână în mână cu concernele farma, cu politicienii şi cu o foarte mare partea a mass-mediei, a reuşit mereu să impună campanii de vaccinare <pe bandă rulantă>, ignorând orice indiciu care prezintă vaccinarea ca o eroare ce costă suferinţa şi vieţile a seci de mii de oameni.

Această temă (vaccinarea) este în cadrul studiului medicinei şi a specializărilor, pur şi simplu ignorată, lăsată deoparte, iar marea majoritate a medicilor nu sunt dispuşi să discute pe această temă.

Dr. Buchwald spună că: „Adevăratul motiv pentru care vaccinările sunt susţinute guvernamental este modul de gândire fixat pe profit al industriei farmaceutice şi al medicilor.“ PECUNIA NON OLET!

Despre vaccinuri şi vaccinări se poate încă foarte mult discuta. Doar că un aspect nu mai poate intra în discuţie: cine profită? QUI BONO? Şi ştim cu toţii cine profită! Şi mai ştim cu toţii şi cine plăteşte.

NOI! Noi plătim cu sănătatea noastră şi a copiilor noştri, şi cu banii strânşi din impozitele plătite tot de noi!

Lumea plină de mister a microbilor

„Îndoiala creşte o dată cu cunoaşterea.“

Johann Wolfgang von Goethe

Faptul că vaccinurile nu fac ceea ce promit (ba pe deasupra mai provoacă şi daune) se datorează în principal unei teorii vechi de peste o sută de ani, care este considerată o „vacă sfântă” în medicina şcolastică. Şi tocmai pentru că este sfântă (şi vacă pe deasupra) nu intră în discuţie, a devenit o dogmă, şi nu îndreăzneşte nimeni să o pună la îndoială, să o verifice.

Nimeni este un fel de a spune. Nimeni dintre preoţii religiei alopate, nimeni din mass-media, nimeni din autorităţile de sănătate, nimeni dintre politicien, şi de bună seamă că nimeni de la vreun concern farma. Dar aici se cam termină acest „nimeni”. Teoria în sine, a fost, este şi va fi contestată, atâta timp cât va fi această teorie o „vacă sfântă”. Teoria germenilor a lui Pasteur & al. căci despre ea este vorba, a fost contestată de la bun început de un mare număr de medici şi oameni de ştiinţă. Cu timpul, medicina alopată cu contribuţia substanţială a industriei farmaceutice şi a oamenilor de afaceri, au reuşit să se impună şi să acopere vocile celor care criticau „vaca sfântă”, sau mai bine zis „găina cu ouă de aur”. Totuşi în ultimul timp se fac din nou auzite, din ce în ce mai clar, vocile celor care susţin nevalabilitatea acestei teorii.

Conform acestei teorii imperialist-militariste, agentul patogen, sau antigenul, cum i se mai spune (bacteria, virusul sau funghia) pătrunde în organism din afara lui şi se apucă să se înmulţească în mod neruşinat pe „socoteala“ săracului om. Organismul încearcă să facă faţă invadatorului cu ajutorul anticorpilor, care se găsesc fie în sânge, fie în limfă (apărare umorală) sau în membrana globulelor albe din sânge (apărare celulară). Desigur, se poate întâmpla ca organismul să nu aibe resurse (militare) suficiente pentru a putea să rezolve problema invaziei singur. Astfel că, având nevoie de ajutor, îşi chiamă aliatul extern, medicina alopată, care se grăbeşte în ajutor (interesat, desigur, ca orice aliat într-un război) cu armata ei de substanţe chimice sub formă de pilule, injecţii, radiaţii sau chiar direct, cu cuţitul în mână.

Ca mai întotdeauna, se încheie un tratat de pace, cu ajutorul unor instituţii denumite, de exemplu, Casa de asigurări de sănătate, prin care cei doi aliaţi se angajează să-şi ofere ajutor reciproc (unul dă bani, celălalt dă pilule şi injecţii). În cadrul acestui ajutor reciproc, alopatia îi oferă aliatului ei, omul obişnuit, asistenţă şi consiliere militară, sub forma vaccinurilor, pentru a-i antrena şi întări armata (de anticorpi) săracului individ.

Singurul lucru care, spre deosebire de un tratat militar de alianţă, nu-l semnează alopatia, este o convenţie de „neagresiune“. Adică, nu garantează că ajutorul ei nu-i va aduce prejudicii aliatului. Şi nici nu poate semna aşa ceva, deoarece ştie foarte bine că…  îi va aduce prejudicii. Un fel de Pact Ribbentrop-Molotov: semnăm o alianţă, ca să te pot ataca mai în linişte, pe la spate.

Treaba cu imunitatea (ajutorul militar preventiv oferit prin vaccinare) stă însă cam aşa: scopul este de a-l distruge pe agresor încă înainte de a apuca să-ţi „desfăşoare forţele“ în bietul cetăţean. Şi aceasta se face prin mărirea potenţialului militar al acestuia, deci prin formarea de anticorpi (militarizare, formarea de noi corpuri de armată). Un vaccin este considerat a fi eficace atunci când concentraţia de  anticorpi (adică titter-ul) din sânge atinge o anumită valoare. Totul sună foarte logic, promiţător, plin de speranţă, şi fraierul semnează tratatul de asistenţă militară!

În realitate însă lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. Ceea ce numim noi „boală“ este un proces extrem de complicat, iar rolul microbilor în ansamblu este foarte complex şi încă destul de puţin cunoscut. Aceasta se datorează în primul rând faptului că reacţiile observate în eprubetă, în laborator (in vitro – adică în antrenamentele militare cu duşmani fictivi) nu sunt niciodată în stare să imite complexele procese care au loc în organismul uman (in vivo – adică într-o situaţie reală de conflict armat). Nenumărate studii şi cercetări au confirmat deja că ideea conform căreia prezenţa anticorpilor va proteja contra unei infecţii, nu este decât o „dorinţă pioasă“ şi nimic mai mult.

Astfel de exemplu, la a opta Conferinţă Internaţională asupra tetanosului s-a relatat despre multe cazuri, persoane, care au decedat ca urmare a bolii deşi aveau în sânge un mare număr de anticorpi. Şi invers, au fost prezentate multe cazuri de persoane ne-imunizate care nu s-au îmbolnăvit, deşi erau infectate. În cadrul unei epidemii de rujeolă în Sett City din Kansas, 89% dintre copii controlaţi prezentau anticorpi contra bolii, şi totuşi s-au îmbolnăvit. În cazul poliomielitei, procesu de vindecare începe încă înainte de a se forma respectivii anticorpi!

Dr. Kalmar scria în „Le carnet immunologique”: „Momentul în timp, la care apar anticorpii în mod normal, ne determină să concluzionăm că în dinamica naturală a sistemului imunitar anticorpii joacă doar un rol secundar. Se pare că aceştia au în fapt misiunea doar de a curăţa corpul de antigenele care încă se mai află <în circulaţie> prin organism.“ Adică un fel de rol de sanitari, care curăţă terenul după ce o luptă s-a încheiat. Însă, doar cu un număr mare de „sanitari“, o armată nu poate câştiga o bătălie, domnilor mareşali alopaţi! Întrebarea este, dacă sanitarii nu luptă (anticorpii apărând de abea după bătălie) atunci cine? Şi ce ajutor e ăsta, să mă trezesc cu o grămadă de sanitari, dar fără soldaţi şi generali?

După părerea Dr. W.O. Belfield, anticorpii pot fi doar ultima linie de apărare a organismului (adică atunci când, într-o situaţie disperată, conducerea armatei îi trimite în linia întâia şi pe sanitari).

Dilema din zilele noastre, în care microorganizmele sunt văzute doar sub un singur aspect, îşi are originea cu peste o sută de ani în urmă, în teoria creată de chimistul Louis Pasteur (1822-1895), ginerele Preşedintelui Academiei Franceze de la acea vreme. Astăzi doar puţini ştiu că de pe atunci încă, o serie de oameni de ştiinţă i s-au opus lui Pasteur, considerând teoria acestuia complet eronată.

(Vezi aici articolele din www.quibono.net publicate în rubricile „Teoria germenilor 1“ şi „Teoria germenilor 2“).

Unul dintre contemporanii lui Pasteur a fost Antoine Bechamp, care a descoperit că microorganismele se pot modifica în funcţie de mediul pe care îl întâlnesc. Această teorie se numeşte a „pleomorfismului“, spre deosebire de cea a lui Pasteur, „monomorfism“, care susţine că o anume bacterie poate exista doar într-o anume formă şi provoacă doar o anume boală.

În 1910 Dr. Rosenow a putut demonstra în baza experimentelor făcute, că nu există un anumit gen de bacterii, ci că acestea sunt capabile de a se transforma. Din 1916 Profesorul G. Enderlein din Germania a confirmat şi dezvoltat această teorie, dar cercetările sale sunt şi până în ziua de astăzi ignorate de Universităţile de medicină, la fel ca şi lucrările microbiologului Wilhelm v. Bremer. Însuşi Pasteur şi-a modificat punctul de vedere, pe patul de suferinţă, înaintea morţii: „Microbul nu este nimic, terenul este totul… Dacă înţelegeţi că boala o puteţi înfrânge doar prin distrugerea bacteriilor care au apărut acolo, atunci puteţi să vă aşteptaţi la „minuni foarte rele.“

Doar că avalanşa pornise deja. Ideea era bună, şi foarte rentabilă financiar. Desigur că anumite persoanel inteligente din acea vreme au prins şmecheria imediat. Din acest „război“ se puteau face bani, bani mulţi! PECUNIA NON OLET!

În realitate este destul de simplu să te convingi că anumite premize ale medicinei şcolastice sunt false. Dacă se ia o picătură de sânge proaspăt şi se pune sub microscop, veţi avea o serie de surprize interesante, în momentul în care veţi folosi aşa-numitul „microscop cu câmp întunecat“. Acest tip de microscop foloseşte lumina venită din lateral, metodă prin care se pot releva mai bine structurile fine, care în metoda clasică de iluminare sunt supra-reflectate. Metoda este destul de simplă şi practic fiecare microscop optic normal poate fi adaptat uşor pentru un astfel de mod de iluminare.  Deja Enderlein şi Wilhelm Reich au lucrat cu astfel de microscoape (anii 20-40 ai secolului trecut).

Cu ajutorul acestui microscop putem vedea că în sângele proaspăt se găsesc multe lucru care, conform medicinei şcolastice, nici n-ar trebui să se afle acolo: corpuscule de forma unor puncte, care se mişcă neregulat, evident independente de cunoscutele globule şi particule ale sângelui. Scepticii spun că este vorba despre mişcare moleculară browniană, dar acest lucru este uşor de infirmat. Aceasă mişcare moleculară apare în momentul în care moleculele „moarte“ sunt „puse în mişcare“ prin încălzire. Dar dacă sunt ambele structuri comparate în aceleaşi condiţii ale microscopului cu câmp întunecat, se constată foarte uşor că este vorba de două tipuri de mişcări complect diferite.

Înseamnă că există „ceva“ în sânge care este în mod evident viu, şi care conform preceptelor medicinei şcolastice nu ar avea ce căuta acolo, deoarece sângele este în mod normal „steril“. Dacă este vorba de virusuri sau bacterii, lucrul nu a fost încă în mod definitiv lămurit. Enderlein denumea aceste corpuscule „simbionte“, deoarece ele aparţin corpului viu şi nu-i produc acestuia nici un fel de daune. Enderleina obsevat că la persoanele bolnave aceste corpuscule, aceste „simbionte“ asemănătoare virusurilor se transformau în bacterii sau chiar în microfunghii. Astfel Enderlein putea diagnostica starea de sănătate a unui pacient şi desigur îl putea terapia prin aceea că influenţa această evoluţie cu ajutorul unor preparate simbiontice. Chiar şi în ziua de astăzi astfel de preparate sunt în continuare produse de firma „Sanum“ (Kehlbeck din Hoya). O parte din aceste preparate nu au aprobare pentru piaţa germană (ca să nu deranjeze afacerile unora) altele au. În străinătate însă aceste preparate se pot vinde. O politică ciudată, caci dacă nu ar fi bune sau chiar periculoase, nu ar trebui vândute deloc şi nicăieri.

Cum anume funcţionează vindecarea, nu se ştie exact încă, deoarece cercetările universitare nu vor să aibe nimic de a face cu acestea. Totuşi rezultatele şi succesele obţinute de Enderlein îi dau acestuia dreptate (cine vindecă are întotdeauna dreptate), el reuşind vindecarea unor boli cum ar fi Morbus Bechterew, care sunt considerate incurabile de către medicina şcolastică. În realitate incurabil nu înseamnă nimic altceva decât „cu mijloacele mie cunoscute nu se poate vindeca“.

Desigur că aici este nevoie încă de enorm de multe studii şi cercetări, problema însă este că ar trebui să existe şi interes pentru acestea. Şi nu există, căci este de anticipat că din aşa ceva nu se mai pot obţine câştigurile grase de până acum. În laboratorul de cercetări bacteriologice din Lehrbach, profesorii E. Santo şi H.P. Rusch au făcut cercetări în direcţia eliminării germenilor prin microfiltre sau prin încălzire, pentru a se obţine un mediu complect liber de germeni. Iar rezultatele au contrazis din nou medicina şcolastică: chiar şi în cazul substraturilor ultrafiltrate şi foarte puternic încălzite se puteau, după o perioadă de inactivitate, obţine din nou bacteriile existente iniţial! (Sursa: Wiener Medizinische Wochenschrift Nr. 37, 15. 9. 1951)

Rezultate similare a obţinut Wilhelm Reich în încercările sale asupra „bionilor“. Desigur că se ridică întrebarea: pentru care motiv medicina şcolastică a „omis“ ceva ce este foarte uşor de dovedit? În primul rând în Universităţi nu este folosit microscopul cu câmp întunecat. Ştiu Domnii Profesori de ce!

Acolo, dar în consecinţă şi în laboatoarele de analiză, sunt cercetate doar peliculele de sânge fixate şi colorate, deci sângele „mort“, în care nu se mai mişcă nimic. În „câmpul colorat“ simbiontele nu pot fi văzute. Aşa că, ce nu vedem, nu există, nu? Nici microscopul electronic nu este o soluţie, deoarece probele sunt mai întâi supuse unei proceduri complicate de prelucrare. Iar datorită acesteia, nu se mai poate ştii ce anume era în sânge înainte de desfăşurarea acestor proceduri, şi ce anume a apărut în plus (sau a dispărut) ca urmare tocmai a acestor proceduri. Imaginile astfel obţinute sunt „instantanee“, poze îngheţate ale unui material mort, iar mişcarea (evoluţia sau transformarea) nu poate fi observată. Ea nu mai există!

Un alt interesant punct de vedere ne este adus de „Noua medicină“ a Dr. R.G. Hamer. Conform acesteia microbii nu sunt duşmanii organismului, ci ajutoarele lui. Microbii apar „pe scenă“ doar în perioada de vindecare a unei boli (care poate fi destul de violentă) şi ajută la repararea ţesuturilor afectate, respectiv la îndepărtarea ţesuturilor moarte. Astfel s-ar explica faptul că deşi sunt prezenţi undeva „germeni periculoşi“, nu se îmbolnăvesc toate persoanele, ci doar acelea care, datorită anumitor procese, sunt „pregătite“ pentru aşa ceva. Acest punct de vedere este logic şi este confirmat de experienţa acumulată de procedeele de vindecare naturist. Dar despre asta ceva mai târziu. (Nota Qui bono: Aici se pare că autorul uită sau nu ştie, ceea ce nu cred, faptul că această teorie îi aparţine în fapt lui Antoine Bechamp. Aşa că în această privinţă Noua Medicină Germană nu a adus un punct de vedere nou).

Scandalul BSE

Tot mai frecvent se abuzează de microorganisme, pentru a se distrage atenţia de la condiţiile nefavorabile. Ele nu se pot apăra atunci când sunt acuzate de orice ne poate trece prin minte, şi cu atât mai puţin atunci când aceste microorganisme nici nu există. Exact aşa stau lucrurile şi în

aşa-numitul „scandal BSE“, desigur fără ca detaliile scandalului să fie prezentate în public.

Să ne reamintim: în Anglia şi Elveţia vitele s-au îmbolnăvit de o afecţiune a sistemului nervos, BSE (Bovine Spongioforme Enzephalopathie). Acuma, la oameni există ceva asemănător, afecţiunea Creutzfeld-Jakob, o boală foarte rară. Deşi simptomele BSE se deosebesc de cele ale pacienţilor umani, s-a presupus că ei s-au infectat cu BSE. Teoria infectării a ajuns repede în mass-media (orice titlu de groază măreşte vânzările jurnalelor). Pe cine interesa faptul că în favoarea acestei teorii nu existau dovezi, ba chiar mai mult, existau o grămadă de argumente contra ei:

– agentul patogen, în ciuda investigaţiilor febrile, nu a fost niciodată găsit. Totuşi au fost acuzaţi „prionii“. Aceştia ar fi nişte structuri proteinice care puteau fi găsite în ţesuturile bolnave. Doar că aceste să le zicem „particule“ nu aveau acid nucleic, deci nici ADN şi nici ARN, respectib nici un fel de „moştenire genetică“. Astfel că ele nu se puteau reproduce, deci înmulţi. La această întrebare „prietenii infecţiilor“ nu au dat niciodată vreun răspuns. Apare evident că „prionii“ sunt o consecinţă, şi nicidecum o cauză a bolii.

– teza „furajelor infectate nu stă în picioare. Desigur că este anormal să hrăneşti vacile cu făină animală, când se ştie doar că vacile sunt animale rumegătoare şi se hrănesc cu iarbă. Doar că dacă făina animală ar fi fost infectată cu BSE, ar fi trebuit să se îmbolnăvească şi animalele din alte ţări, nu doar exclusiv din Anglia şi Elveţia. Prionii suspecţi erau foarte atenţi la graniţele ţărilor respective, căci pentru alte ţări nu aveau viză, nu? Sau nu pricepeau decât engleza şi germana elveţiană, aşa că prin alte părţi nu s-au aventurat, nu?

– şi alte animale crescute industrial erau hrănite cu făină animală. De ce nu se îmbolnăveau? Aveau prionii ăştia aşa, o predilecţie pentru friptura de vacă, nu? Deci să zicem că prionii erau limitaţi, activi, doar contra unei specii, nu? Păi atunci, de când oamenii sunt vaci? (Am evitat intenţionat să traduc prin termenul de „vite“,care ar corespunde originalului german, căci în privinţa asta am oarecare dubii).

– au existat şi turme de vite care s-au îmbolnăvit de BSE, şi care nu fuseseră niciodată hrănite cu făină animală“! Atunci care este calea infecţiei?

Ne apare deci foarte clar că „se dorea“ responsabilizarea unui microorganism, a cuiva care nu putea fi tras la răspundere (în primul rând juridică, nu?). Şi ca de obicei, pentru a se întări oficial „făcătura“ se mai acordă şi un premiu Nobel marelui descoperitor al prionilor (tehnică cunoscută, şi recent folosită în cazurile lui Luc Montagnier-HIV şi zur Hausen-HPV).

Toată povestea devine însă clară în momentul în care aflăm dedesubturile poveştii „prionilor“. Şi aici un rol important l-a jucat un fermier englez care creştea vite în condiţii Bio, anume Marc Purdey, care a făcut publice o serie de aspecte dorite „a rămâne în umbra prionilor“. Povestea BSE este un nou scandal provocat de industria farmaceutică (al câtelea oare?), care, cu ajutorul „teoriei infecţioase“ căuta să scape de răspunderea ce îi revenea: marele concern SmithKline Beeacham (între timp GlaxoSmithKline) care se mai făcuse în trecut remarcat prin catastrofa vaccinului contra hepatitei B, experimentase încă din 1978 un insecticid care avea ca scop să protejeze vitele de Gasterophilus intestinalis (musca calului? recunosc că nu cunosc echivalentul popular al insectei în limba română).

Acestea îşi depun ouăle în măduva spinării vitelor, unde se dezvoltă ulterior larvele. Insecticidul „Phosmet“ se aplica pe spinarea vitelor, distrugând astfel larvele. Din 1985 acest insecticid a devenit în Anglia obligatoriu prin lege. Iar din 1986 au apărut primele cazuri de BSE! Coincidenţe? Cine le mai crede, când este vorba de industria farmaceutică?

„Phosmet“ conţine fosfaţi organici, care sunt otrăvuri foarte puternice pentru sistemul nervos, nu numai pentru insecte, dar şi pentru oameni sau animale. Pe deasupra mai conţine – singurul insecticid de acest gen – şi „legături“ de Thallium, despre care de asemenea se ştie că are acţiune inflamatorie pentru creier. Tratarea periodică a vitelor cu respectivul insecticid ducea după un timp la afecţiuni ale sistemului nervos prin otrăvurile respective. Iar „micoorganismele“ denumite „prioni“ sunt doar un simptom. Exact acest lucru l-a confirmat şi neurologul londonez Dr. Stephen Whatley, care în cercetările sale a tratat culturile de celule cu „Phosmet“, ceea ce a dus la apariţia „prionilor“

(Sursa: „Ärzte-Zeitung”, 14. Und 15. April 1998)

Astfel se explică şi de ce în Comitatul Kent au apărut cinci persoane cu simptome asemănătoare afecţiunii Creutzfeldt-Jakob: toate cele cinci persoane locuiau în direcţia vândului care trecea peste o fabrică de produse chimice din apropiere, unde se produceau fosfaţi organici! Pe deasupra acolo avusese loc şi un grav accident chimic pe la mijlocul anilor 80.

Dacă avem în vedere la ce sumă astronomică s-ar fi ridicat despăgubirile pe care ar fi trebuit să le plătească SmithKline Beecham, atunci putem înţelege pentru ce s-au făcut toate eforturile de a găsi un alt vinovat, prionii, şi pentru ce anume a fost acordat premiul Nobel. Nu te poţi judeca cu un microorganism, dar cu o firmă da!

Între timp Ministerul Agriculturii din Anglia este dispus să plătească cercetări şi studii pentru a se stabili legătura dintre „Phosmet“ şi BSE. După cum se va vedea, promisiuni doar!

Şi sfinţii mai trişează uneori

Chiar şi „marele Pasteur“, pe care se bazează microbiologia modernă şi la urma urmei întreaga teorie a vaccinării (imunizării) nu a putut rezista tentaţiei ca, de dragul gloriei, să nu folosească mijloace şi metode incorecte pentru a-şi ajusta „un pic“ rezultatele cercetărilor sale. De abea după mulţi ani s-a putut avea acces la însemnările de laborator ale lui „papa Louis“, care lăsase prin testament urmaşilor săi dispoziţia de a nu da publicităţii aceste însemnări (ştia el de ce!).

Iată ce se poate citi în ziarul berlinez „Tagesspiegel“ (Sursa: Gisela Ostwald în „Tagesspiegel”, 19.2.1993): „Este de înţeles faptul că marele cercetător francez Louis Pasteur a cerut familiei sale în 1878, să nu îi publice însemnările private asupra lucrărilor desfăşurate în laboratorul său după moartea sa. La acea vreme Pasteur, în vârstă de 56 de ani, se bucura de o imagine excepţională în Franţa şi nu numai, fiind întâmpinat ca un erou naţional. Solicitarea sa a fost respectată de familie aproape 100 de ani. În 1964, ultimul urmaş pe linie masculină a transmis totuşi cele peste 10.000 de pagini Bibliotecii Naţionale din Paris, documentele devenind astfel publice. Iar prin aceasta soclul statuii marelui chimist devenit erou al microbiologilor s-a prăbuşit.

Dr. Gerald L. Geison de la Institutul de istorie al Universităţii Princetown (New Jersey) a descoperit, studiind însemnările particulare ale lui Pasteur, o întreagă serie de grave discrepanţe faţă de lucrările sale tipărite şi date publicităţii oficial. O eroare sau o „scăpare“ este absolut exclusă, spune Dr. Geison. Nu există nici o îndoială, mai spunea Geison la întrunirea anuală a Societăţii americane pentru promovarea ştiinţei, că Louis Pasteur a comise de mai multe ori „excrocheria ştiinţifică“.

Pe parcusul a 20 de ani de cercetări întreprinse asupra însemnărilor de laborator ale „eroului naţional“, Geison a descoperit cu surprindere faptul că de mai multe ori Pasteur s-a folosit de metode neştiinţifice. Rezultatele negative apar deseori doar în notiţele lui Pasteur, dar niciodată în hârtiile publice. Grav este faptul că Pasteur era conştient de acest fapt, anume că nu prezenta tot adevărul marelui public.

Două dintre cele mai cunoscute „succese“ ale sale, aplicarea cu succes a unui nou vaccin contra antraxului la 50 de oi în Mai 1881, precum şi vaccinarea tînărului Joseph Meister cu un vaccin contra turbării în Iulie 1885, sunt, astfel privite astăzi, ca mult mai puţin „senzaţionale“ decît se credea în trecut. Nu numai că Pasteur a folosit un alt vaccin contra antraxului faţă de formula publicată oficial, dar el a şi „menajat şi înfrumuseţat“ pentru publicul larg, adevărul asupra rezultatelor sale de laborator, care erau cu mult mai puţin convingătoare.“

O microbiologie care se bazează pe lucrările îndoielnice ale unor antemergători ca Pasteur, şi care tace în loc să demonstreze criticilor ei că nu au dreptate, nu poate fi considerată ca fiind ştiinţifică. Iar o schimbare a modelului de gândire este de foarte mult timp necesară! Pe când, Domnilor!

Infracţionalitatea medicinei cancerului

„Ce-i aduce pâine dulce medicului?

Sănătatea sau moartea pacientului!

De aia pe noi ne ţine,

Pentru a trai el bine,

Între boală şi mormânt.“

Eugen Roth

Faptul că medicina alopată a pierdut pe toată linia „războiul contra cancerului“, cum belicos îi plăcea să afirme, se ştie cam de către toată lumea. Nu este nevoie să fii specialist, nici să ai diplomă, pentru a recunoaşte situaţia lipsită de speranţă în care se află clinicile pentru boli cancerigene. Şi totuşi cel mai bine ştiu întradevăr specialiştii, cât de total este acest dezastru, chiar dacă încearcă să mascheze acest lucru şi chiar dacă folosesc mass-media pentru a jubila asupra unei „revoluţii epocale aşteptată cât de curând.“ (Unde o fi revoluţia asta, că săracii bolnavi o aşteaptă de vreo o cincizeci de ani!) „Faza finală în lupta contra cancerului? La Institutul de cercetări din Viena domneşte optimismul: lupta intensă şi concentrată contra cancerului care se duce de 20 de ani, va intra în viitorul apropiat în faza ei finală. Aceasta este părerea şefului Institutului de cercetări asupra cancerului din Austria, profesorul Denk, ale cărui cercetări revoluţionare în încercarea de a înfrânge acest „rău“ se bucură de recunoaştere internaţională.“

Uşor, uşor, nu săriţi în sus de bucurie! Ştirea ne parvine din „Wiener Zeitung“ din…. 21.11.1964!!! Deci de acum 46 de ani eram în faza finală! Şi acolo am şi rămas, din păcate. Înţepeniţi în faza finală şi în cuvinte frumos-amăgitoare. Atât! Dar recunoaşteţi că nu v-aţi fi dat seama, daca nu aş fi scris data publicării „ştirii de senzaţie“. Astfel de ştiri puteau fi şi din 1974, 84, 94 sau 2004. Aceleaşi cuvinte frumoase şi dătătoare de seranţe, acelaşi „patos revoluţionar“ şi aceaşi poftă de glorie.

American Cancer Society (Asociaţia americană care adună donaţii pentru cercetarea şi eradicarea cancerului) a fost înfiinţată în 1913, cu scop „temporar“. Doar că „pofta de a face bani“ nu este deloc temporară, ci permanentă. Astfel în 1978 beneficiul ei era de 149 milioane dolari, la un capital de 228 milioane. Din care însă doar 105 merg spre „proiectele de cercetare“. Peste 50% şi le plătesc tot lor ca şi „costuri de administrare, funcţionare şi salarii“! Salarii de circa, în medie, 75.000 de dolari pe an (circa 6.000 de lună, bună leafă, nu?).

După acelaşi model funcţionează şi Fundaţia „Mildred Scheel” din Germania, ICRF şi CRC din  Anglia precum şi alte organizaţii „frăţeşti“ din ţările europene. Formula lansată mai demult a „Fundaţiei Rockefeller“ este deja bine implementată în Europa. Pe cât de lipsită de succese este cercetarea în domeniul cancerului, pe atât de eficientă este afacerea cu donaţiile: doar în Germania decedează zilnic 600-700 de persoane din cauza cancerului. Dar înainte de a se petrece acest tragic eveniment, fiecare dintre bolnavii de cancer aduce un profit de aproximativ 250.000 de Euro în buzunarele concenelor farma, al clinicilor, al medicilor. Bun, lumea ar plăti fără să comenteze astfel de sume, dacă asta i-ar ajuta pacientului cu ceva. Doar că bilanţul terapiei cancerului este „distrugător“!

Încă din 1981 Frederic Vester scria că: „Într-o publicaţie de trei volume a Societăţii germane pentru cercetare, 2495 de cercetători din domeniul cancerului din 780 de Institute relatează asupra stadiului muncii lor.  Doar că statisticile arată următoarele: în 1955 decedau 95.000 de persoane de cancer, iar în 1975, circa 150.000. Şi numărul cazurilor creşte permanent. Tocmai de aceea este evident că cercetarea în domeniul cancerului şi a terapiilor contra acestuia se află, de peste 20 de ani, într-o fundătură!“ Au trecut de atunci încă aproape 30 de ani, şi unde se află cercetarea contra cancerului?

Tot acolo!

Într-un protocol al Parlamentului german se poate citi: „În Parlamentul german (Bundestag) s-a stabilit (fără ca cineva să contrazică aceasta), că drept urmare a întrebărilor puse în legătură cu o subvenţie de 200.000 DM acordată Centrului german de cercetare a cancerului din Heidelberg, nu

s-au primit documente din care să reiasă un minimum de eficienţă al terapiei convenţionale contra cancerului.“ (Sursa: Fiebig, MdB, Protokoll 184, Sitzung 8. Wahlperiode des deutschen Bundestages, 9.11.1987)

În ziarul „FAZ“ din 05.07.1995 se puteau citi următoarele: „Un raport al Institutului naţional pentru cancer din USA constata în 1979, că de 23 de ani, rata pe 5 ani a duratei de supravieţuire în cancer

s-a îmbunătăţit doar cu 2%. Îndeosebi la cancerele cele mai frecvente, rata de supravieţuire stagnează de decenii. Din 1955, scria „New England Journal of Medicine”, rata de vindecare a pacientelor bolnave de cancer de sân a rămas practic neschimbată. În cancerul de stomac şi de intestin, de 40 de ani nu s-a făcut nici un progres. Toate aceste realităţi sunt ignorate sau ascunse de către lumea medicală de specialitate. Cu proteste isterice a fost întâmpinată afirmaţiaprofesorului Ernst Krokowski, care la un congres al radiologilor a „îndrăznit“ să prezinte nefardate aceste date. Un jurnal de specialitate medicală a refuzat publicarea unui studiu al profesorului berlinez Heinz Oeser, care demonstra cu cifre exacte, că rata îmbolnăvirii de cancer a rămas neschimbată pe tot parcursul secolului XX.“

Tot în „New England Journal of Medicine” profesorii John Bailar şi Heather Gornik de la Universitatea din Chicago prezentau un bilanţ amar al mortalităţii cancerului din ultimii 20 de ani, cu o rată care a crescut de la 164 la 182 de decese la 100.000 de persoane.

Concluzia: întreaga terapie contra cancerului este un remarcabil eşec!

Laureatul cu premiul Nobe, James Watson, concluziona sec: „faliment ştiinţific, terapie ineficientă şi pe deausupra extrem de costisitoare.“ Iar colegul său de premiu Nobel, Burnet susţinea că dacă cercetarea cancerului ar fi supusă unei „ample şi corecte verificări“ rezultatul eficacităţii acesteia ar fi ZERO!  (Sursa: Manu L. Kothari/ Lapa A. Metha: „Ist Krebs eine Krankheit?” – „Este cancerul o boală?“)

Tot ceea ce ştie cu siguranţă cercetarea din domeniul cancerului, este că din motive misterioase, anumite celule încep brusc să „înnebunească“ şi nu mai fac ceea ce ar trebui să facă. Dar de ce, asta nu mai ştie „cercetarea“ cancerului. Şi singura idee pe care o  are medicina alopată este să „distrugă“: să taie, să radieze sau să otrăvească cu chimicale. Medicina alopată se comportă cu organismul pacientului bolnav de cancer întocmai ca un elefant în magazinul de porţelanuri: în urma ei rămân doar cioburi, doar daune. Problema este că se face că nu vede daunele, şi se încăpăţânează să continue. Pe seama pacientului, desigur.

„Învăţătura asupra terapiei tumorilor maligne se bazează pe o grămadă de sentinţe dogmatice sfinte: că terapia este absolut necesară şi de urgenţă, că radiaţiile şi chemoterapia sunt mereu folositoare, că pacientul nu trebuieşte lămurit asupra bolii sale, că alimentaţia nu are nimic de a face cu cancerul, că starea psihică a pacientului nu influenţează în nici un fel succesul terapiei şi că efectele adverse sunt un rău necesar al unei terapii care salvează viaţa.“ (Sursa: Angell, „World Medicine”, 26, 18.10.1978; J. Cairns: „Cancer, Science and Society”, San Francisco 1978)

Pe cât de plini de fantezie sunt oncologii atunci când este vorba de a inventa cele mai rafinate metode de otrăvire, tot pe atât de lipsiţi de fantezie sunt atunci când este vorba a-şi putea imagina că terapiile lor pot fi false. Astfel că aşa cum deseori se practică în medicina aloptată, dacă ceva nu funcţionează, se dublează „dozajul“, dar la metodă nu se renunţă.

Astfel că ceea ce plin de mândrie se numeşte pe sine însuşi „cercetarea cancerului“ nu este altceva decât o experimentare sălbatecă şi oarbă, în speranţa că undeva, cândva, se va descoperi un

„leac-minune“ care să elimine pe loc cancerul şi cu care să se poată face foarte mulţi bani. Aşa se continuă de decenii de-a rândul, nu mai puţin deoarece oncologii şi concernele farma trăiesc bine de pe urma acestei poveşti.

A fi sau a nu fi… cancer. Aceasta este întrebarea

Este inevitabil ca, în aceste condiţii, să se eperimenteze mult pe oameni. În fond sunt doar „bolnavi de cancer“. Mor oricum. Doar că deseori sunt şi mulţi oameni sănătoşi diagnozaţi cu cancer, şi astfel transformaţi în pacienţi bolnavi de cancer. Făcând abstracţie de formele relativ rare de cancer rapid, clasificarea în malign sau benign a celulelor cancerigene este foarte grea. Acest lucru îl fac îndeobşte patologii, la microscop, şi este o chestiune de evaluare a structurii celulare. Iar aici există o zonă „gri“, în care o decizie este greu de luat. Patologul se află în situaţia de a da o decizie „fals pozitivă“ (cancer acolo unde în fapt nu este) ori „fals negativă“ (a nu descoperi cancerul). Pentru ultima decizie, „fals negativă“, patologul poartă răspunderea, pentru prima însă, „fals pozitiv“, nu! (Nota Qui bono:De aici rezultă ceva interesant pentru noi, şi anume, patologul are tendinţa de a da mai degrabă un rezultat „fals pozitiv“, pentru care nu este tras la răspundere, decât unul „fals negativă“ care i se poate imputa. Deci mai degrabă zice că-i cancer acolo unde nu e, doar să nu aibă dureri de cap. Numai că astfel le va avea pacientul, care probabil va începe în baza acestei decizii, o terapie păgubitoare lui. Deci atenţie, oameni buni. O astfel de decizie trebuieşte confirmată de trei ori din trei surse independente una de alta, fără ca să sştie una de decizia celeilalte!!!)

„Atunci când diferiţi patologi analizează aceaşi probă celulară, ajung, în anumite condiţii, la concluzii coplect diferite. Mai mulţi cercetători au făcut astfel de experimente şi au ajuns la concluzii stupefiante. Aceleaşi probe au fost ori toate declarate ca fiind cancer, iar în alte cazuri, doar o treime din ele au fost etichetate astfel. Foarte mulţi cercetători din zona cancerului sunt de acord cu faptul că la microscop nu se poate vedea dacă o celulă este malignă sau benignă.“ (Sursa: Bachmann: „Die Krebsmafia” – „Mafia cancerului“)

Prin anii 80 a fost editată o broşură a Asociaţiei pentru protecţia consumatorilor din Germania, care recomanda ca fiecare persoană să se asigure efectuând trei analize independente una de alte (deci la trei laboratoare diferite şi la trei medici diferiţi, care să nu ştie unul de celălalt, căci dacă unul ştie de rezultatul celuilalt, nu va îndrăzni să-l contrazică; solidaritate profesională pe seama pacientului!), tocmai pentru a evita un risc de diagnozare falsă. Doar atunci când toate cele trei rezultate, independent, ajung la acelaşi rezultat, se poate vorbi de cancer. Desigur că în sistemul actual de sănătate, aşa ceva este greu de organizat. Dar merită.

Pe de altă parte, mai bine să te ţii departe de astfel de teste. Mai întâi că astfel de intervenţii invazive (biopsia) pot activa sau accelera evoluţia, pe de altă parte, „mafia cancerului“ deabea aşteaptă să mai pună mâna pe un client. Şi dacă măcar terapiile ar fi bune de ceva. În cazul cancerului este valabil acelaşi fenoment ca şi în AIDS: dacă ţi s-a dat o dată sentinţa că ai o boală incurabilă, acest lucru nu-ţi mai iese din cap, ajunge o obsesie, şi până la urmă chiar faci cancer (măcar şi de frică). O dată ajuns pacient, rămâi pacient până la groapă.

Şi ca să nu cerdeţi că am visat urât azi-noapte, iată câteva citate din grămada de voci critice ale unor medici:

– Un raport al unui experiment al Asociaţiei cercetătorilor din Germania critica faptul că cercetarea în domeniul cancerului funcţionează „mai mult sau mai puţin la întâmplare“ şi încearcă ceea ce este tocmai „actual, la modă“ sau ceea ce gruparea respectivă de cercetători consideră a fi valabil. (Sursa: Edith A. Bredcfeld (Hrsg.): „Bestandsaufnahme Krebsforschung in der BRD”, Bd.1,Boppard 1979)

– Profesorul Otto Westphal confirma în „Spiegel“ nr.35 din 1980: „În general terapia cancerului se limitează la ceea ce tocmai este actual, la modă.“

– Bachmann scria în cartea sa: „Multe clinici experimentează pe bolnavii (incurabili?) de cancer. Deoarece la aceştia nu mai poate să iasă nimic rău, ei devin „cobai“ pe care se experimetează tot felul de cocktail-uri otrăvitoare. Suferinţele pacienţilor sunt o chestie secundară. Dacă prima prioritatear a oncologilor ar fi alinarea suferinţelor, atunci aceştia ar fi trataţi individual, şi nu în grupe de pacienţi, statistic; nu ar aparţine unui grup de pacienţi cu o anumită terapie, în timp ce alţii sunt în alt grup, cu altă terapie, ci ar fi terapiaţi ca persoane individuale, la care s-ar căuta printr-o variere a terapiei, soluţia cea mai bună pentru fiecare dintre ei, cel puţin în ceea ce priveşte durerile.“

– Medicul şef Dr. Ulrich Dold recunoştea în „Spiegel“ nr.26 din 1987: „În hărnicia noastră, am distrus cancerul peste tot, uitând că de multe ori pacienţii sufereau mai mult din cauza terapiilor decât din cauza cancerului însuşi.“ În acelaşi articol (aproximativ în română „Nemilos de prea multe terapii“) puteam citi: „Suspect de puţin s-a cercetat până în prezent cât de mult suferă pacienţii şi ce efecte are oroarea terapiilor asupra lor, spunea psihiatrul londonez Steven Greer. Ştim mai multe despre comportamentul şoarecilor, şobolanilor, cobailor şi a altor nefericite creaturi, cărora li se implantează artificial cancerul, decât despre adevăraţii pacienţi din spitale!“

– Hans Ruesch comenta în cartea sa „Pharma-Story“: „Autointitulaţii oameni de ştiinţă din laboratoarele unde se fac experienţe pe animale nu au absolut de loc habar cum se cercetează o boală! Tot ceea ce ştiu ei este cum pot să facă o boală, inclusiv cancer. În această a doua privinţă

s-au dovedit a fi deosebit de pricepuţi şi inventivi… Trebuie să-i fie fiecăruia clar, asta înseamnă fiecăruia dintre aceia care nu au fost încă definitiv „spălaţi la creier“ de sistemul educaţional şi de mass-media, că un cancer experimental (provocat prin inseminarea unor celule canceroase unui animal, sau prin alte proceduri artificiale cum ar fi alimentaţia unilaterală sau administrarea de substanţe carcinogene) este în mod necesar complect diferit de un cancer care apare şi se dezvoltă de la sine într-un om!“ În toate aceste groaznice experimente pe animale se exersează în fapt numai provocarea bolii şi a dezastrului. Este absolut logic că o cercetare care se bazează pe astfel de elemente nu-i poate aduce omului decât dezastru şi non-sens.

Din păcate doar puţini oncologi au înţeles şi au început să oprească lipsa de sens a acestor metode. Unul dintre aceştia este profesorul D.K. Hossfeld, care într-un inteviuu cu revista „Spiegel“ (Nr. 35 din 1990) spunea: „Se poate oare aşa ceva concepe, ca pacienţii bolnavi de cancer să sufere inutil şi să le meargă rău, doar pentru ca medicului terapeut să-i meargă bine?“

De data asta sublinierea îmi aparţine. Nu nu se poate, domnule Doctor, dar sunt prea mulţi care încă nu au realizat acest lucru. Pentru că, nu-i aşa, QUI BONO?

Stephen Fulder scria în „Manualul de supravieţuire al pacienţilor“: „Medicina şcolastică nu terapiază efectele secundare în ideea de a îmbunătăţi starea de sănătate a pacientului, ci în ideea de a perfecţiona chempterapiile şi terapiile prin radiaţii şi de a le întrepta şi mai precis asupra celulelor canceroase. Suferinţele din timpul terapiei au furnizat, în fond, doar un motiv suplimentar medicinei şcolastice de a se avânta şi mai aprins, în galop, către căutarea şi perfecţionarea de noi arme. Iar între timp corpurile bolnavilor arată ca nişte teatre de luptă, unde bântuie războiul.“

Atenţie: Arme Chimice!

La nivel politic armele chimice sunt (aparent) interzise. Ba chiar politica mondială (sau americană?) este gata să bombardeze anumite ţări care folosesc astfel de arme. Dar, dacă aşa stau lucrurile, de ce nu sunt interzise şi centrele de cercetări contra cancerului, căci şi acolo se cercetează şi experimentează cu astfel de substanţe chimice toxice. Bun, să admitem că există o mică diferenţă. Însă după gustul meu, una mult prea mică.

Chemoterapeuticele (mai bine zis „otrăvurile chimice“, căci de vindecat nu pot vindeca) sunt urmaşele gazelor otrăvitoare din primul război mondial. Aşa-numitele citostatice au fost iniţial dezvoltate din Iperită, gazul folosit de nemţi în timpul primului război mondial. Iperita atacă în primul rând măduva osoasă şi sistemul limfatic (deci două dintre cele mai importante componente ale sistemulu imunitar) şi tocmai de aceea a fost folosită în cancerul sângelui (leucemie) sau cel limfatic. Mai exact substanţa folosită se numea „Lost“, şi multe dintre preparatele chemo sunt în fapt „legături de hidrogen-Lost“.

Fiecare citostatic este o „otravă celulară“, iar numele generic provine de la cito=celulă şi static=stop, şi aceasta este aparent şi acţiunea lor: de a otrăvi celulele, dat celulele canceroase „un pic mai mult“ decât pe cele normale. Aceasta în speranţa ca tumorile să fie reduse (la fel se speră şi în cazul radiaţiilor). În realitate doar 8% dintre celulele canceroase „răspund“ terapiei, şi aceasta dintr-un anumit motiv: otrăvurile acţionează asupra diviziunii celulare, iar celulele cancerigene se înmulţesc mai rapid (divizează mai des) decât cele normale, sănătoase. Deci ideea ar fi că otrăvurile acţionează întâi asupra celulelor cu diviziune rapidă, deci cele canceroase.

Doar că mai rapid şi mai des decât celulele canceroase, se divid şi se înmulţesc celulele sistemului imunitar! Ceea ce înseamnă că terapia chemo sau prin radiaţii este în primul rând o „distrugere“ a sistemului imunitar (Sursa: Prof. Dr. Nagel, Universitätsklinik Göttingen).

În cazul leucemiei este întradevăr redus numărul leucocitelor, ceea ce oncologii consideră a fi un succes. Ei sunt într-atât de „hipnotizaţi“ de tumorile locale (mărimea tumorii, numărul de celule) încât nu mai observă situaţia întregului organism. Dar simptomele otrăvirii (desemnată amăgitor şi blând ca „efecte secundare“) vorbesc un limbaj foarte clar: graţă, vomă, căderea părului, daune grave aduse ficatului, sabotarea sistemului imunitar, ş.a.m.d.

În realitate mijloacele chimice pot realiza doar un singur lucru, anume stoparea procesului de vindecare. Faptul că în cadrul unui proces natural de vindecare se produce o creştere a leucocitelor sau o mărire a tumorii, este un lucru clar şi de înţeles, aşa cum vom vedea mai târziu. Dar atunci când nu are loc un proces natural de vindecare, nici folosirea chemoterapiei nu poate determina acest lucru, ci mai degrabă accelerează „dezastrul“ şi îl face mai ghinuitor, aşa cum ne arată nenumărate cazuri.

Nemai vorbind de faptul că chemoterapeuticele (ca de altfel şi radiaţiile) sunt ele însăşi carcinogene! Institutul de toxicologie şi chemoterapie de pe lângă Centrul german de cercetări asupra cancerului din Heidelberg recunoaşte că: „În cazul unei chemoterapii trebuieşte în primul rând avut în vedere faptul că o a doua tumoare poate fi provocată de citostatice însăşi.“

Iar jurnalul „Ärtzte Woche“ din 02.11.1994 spune că: „Există o clară corelaţie între frecventa apariţie a unei a doua tumori şi intensificarea chemoterapiei.” Iar în ziarul concernului Hoffmann-La Roche din Basel se putea citi în Mai 1986 următoarele: „Singurele medicamente la care se ia în calcul conştient un risc de cancer sunt – ironia soartei – citostaticele şi preparatele contra cancerului. La această categorie de preparate se acceptă în mod excepţional, condiţionat de situaţie, anumite efecte secundare care sunt complect inaceptabile în cazul altor preparate: căderea părului, vomă, stare generală proastă. Şi o anumită carcinogenitate. Aceasta nu poate fi, din păcate, evitată. CU alte cuvinte: un pacient care este terapiat cu un citostatic, poate eventual să reuşească ţinerea sub control a tumorii; dar el stă sub ameninţarea de a dezvolta un alt cancer (o a doua tumoare), de exemplu leucemie. Nu putem spune cu certitudine dacă un preparat, care a fost controlat şi verificat, poate sau nu să provoace omului cancer, mai ales în ceea ce priveşte citostaticele.”

Cît de periculos poate fi întradevăr un preparat, putem să vedem şi după măsurile de protecţie prevăzute pentru personalul sanitar în ceea ce priveşte lucrul cu citostaticele, aşa cum reiese şi

dintr-un document al Oficiului Cancelariei austriece asupra sănătăţii publice, din 13.02.1990:

„Citostaticele posedă, pe lângă efectele lor toxice acute şi cronice, şi efecte mutagenice sau carcinogene. În cazul măsurilor terapeutice recomandate pacienţilor au fost constatate fenomene de infertilitate şi abnormităţi cromozomiale. De asemenea se constată deseori apariţia unui al doilea cancer. Noile cercetări în această direcţia indică faptul că citostaticele pot reprezenta o anumită doză de risc şi pentru personalul medical. Studiile asupra efectelor citostaticelor asupra personalului medical indică în această direcţie. Până în prezent există doar puţine studii epidemiologice, care indică în primul rând o rată mare a avorturilor la surorile medicale. În cazul administrării citostaticelor sunt recomandate mănuşile de protecţie de unică folosinţă. Pentru a nu-i nelinişti pe pacienţi, se renunţă la masca de protecţie pentru respiraţie, atâta timp cât nu există pericolul formării de aerosol. Femeile gravide şi care alăptează precum şi tinerii trebuesc excluşi de la manipularea citostaticelor.“

A combate cancerul cu substanţe care distrug celulele este o curată paranoia, este ca şi cum ai vrea să stingi focul cu benzină! Multe dintre preparatele chimice acţionează negativ şi asupra inimii, mai ales atunci când sunt administrate cateter, ceea ce poate duce la căderea funcţiilor inimii, mai ales la copii. În aceste cazuri nu se etichetează ca otrăvire, ci ca insuficienţă cardiacă.  Faptul că aceste preparate acţionează sigur „mortal“, se poate vedea şi din raportul oficial al Centrului de cercetare a cancerului din Heidelberg:

-95% dintre pacienţii terapiaţi prin chemoterapii sunt în cel mult cinci ani decedaţi;

-98% decedează în interval de 7 ani;

Circa 10-15% dintre pacienţi nu supravieţuieşte nici măcar primei faze a terapiei. Din toate acestea rezultă că doar 2% dintre pacienţii chemoterapiaţi supravieţuiesc pe termen lung! Şi aceasta nu din cauza, ci în ciuda chemoterapiei. Dintre persoanele decedate, care au fost terapiate chimic sunt doar 5-10% cuprinse statistic (grup standardizat), acesta pentru a crea impresia unei rate de vindecare care în fapt este inexistentă. Acestă realitate este confirmată de studii care certifică faptul că pacienţii bolnavi de cancer şi neterapiaţi chimic trăiesc în medie mai mult decât cei chemoterapiate, şi anume şi cu o calitate de viaţă mai bună! Şi aceasta în ciuda statisticilor manipulate pentru a arăta „beneficiile“ chemoterapiei. Să nu crezi niciodată într-o statistică pe care nu ai falsificat-o tu însuţi!

Acest fapt rezultă şi dintr-un referat prezentat de profesorul american Hardin B. Jones la ACS.(„A Report on Cancer”, ACS llt h Annual Science Writers Conference, New Orleans, 7.3.1969)

Bachmann scria despre acest referat că: „Atunci când Jones a corectat inexactităţile din statistici, a rezultat clar faptul că rata de viaţă este mai mare la pacienţii neterapiaţi decât la cei terapiaţi! Altfel spus, chemoterapia se dovedeşte a fi complect ineficace, dacă nu chiar dăunătoare. Doar doi dintre reporterii de presă prezenţi la acest simpozion au relatat asupra acestor dezvăluiri! Deşi cercetările lui Jones au fost reluate în 195 şi 1977, presa a ignorat complect constatările acestuia până în 1979, când Jones a murit.“

De bună seamă că mafia cancerului se teme de astfel de dezvăluiri publice ca dracu de tămâie.

Dacă se va răspândi printre oameni certitudiea faptului că chemoterapiile şi terapiile prin radiaţii mai mult dăunează decât folosesc, nu se va mai lăsa nimeni astfel tratat, şi desigur că lumea se va îndepta masiv către terapiile „alternative“. „Alternative“ este oare termenul potrivit? Ce poate fi alternativ la otrăvurile şi radiaţiile mortale ale medicinei alopate? Poate că da, căci viaţa este alternativă morţii!

Oricum, mai devreme sau mai târziu, întreaga construcţie mincinoasă se va prăbuşi (spre binele general al oamenilor şi spre însănătoşirea financiară a Caselor de sănătate), iar oncologii vor trebui să se recicleze sau să-şi caute altă meserie. Cei mai isteţi dintre ei au şi început să se acomodeze la alte tehnici terapetice, iar ceilalţi… Dumenezeu cu mila.

Leucemia şi încurcatul borcanelor

Nu oare tocmai în cazul leucemiei este medicina alopată foarte sigură de eficacitatea chemoterapiei şi de o rată ridicată de supravieţuire? Ba da. Dar asta doar  până în momentul în care analizezi cifrele statistice mai de aproape:

„Întreaga literatură medical-ştiinţifică indică faptul că „rata de vindecare“ la leucemie este de doar 10-20% pentru actuala pseudoterapie idioată denumită chemoterapie. În cadrul acestor să zicem 15% se profilează două grupe distincte prin rata înaltă de supravieţuire: a) bolnavii cronici de aşa-zisa „leucemie de bătrâneţe“ şi b) copii bolnavi de leucemie acută limfatică. A doua categorie nici nu era pe vremuri considerată a fi leucemie, deoarece evoluţia ei era pozitivă şi nu necesita aproape niciodată o intervenţie terapeutică. Tot ce se făcea erau controale ample ale sângelui la intervale regulate de timp, controale care stabileau faptul că situaţia se stabiliza rapid. Acum 30 de ani doar 3-5% dintre aceste cazuri erau diagnosticate ca leucemie. Acestea erau cazuri foarte grave şi se soldau aproape întotdeauna cu decesul pacientului. Celelalte 95% dintre cazuri nu erau diagnozate ca „leucemie“ şi nici nu se soldau cu un sfârşit tragic. Ceea ce înseamnă că rata de supravieţuire, care astăzi este creată iatrogenic (prin intervenţia medicului) sau judicogene (prin intervenţie juridică) şi atinge 10-15%, acum 30 de ani era de 95%!!!

Pacienţii erau la acea vreme câteva luni „obosiţi sau apatici“ (ca la o gripă dusă pe picioare), după care îşi reveneau. Asta înseamnă că dacă pe vremuri decedau doar 5%, iar astăzi 85% iatrogen sau judicogen, rezultă că astăzi mor circa 80% mai mulţi pacienţi decât ar trebui, fapt pentru care trebuie să aducem mulţumiri pseudo-terapiei iatrogene şi juricogene.“  (Sursa: Expertiză a Dr. R.G. Hamer, raum&zeit 56/1992)

Dintr-o scrisoare a pediatrilor din oraşul german Ulm rezultă faptul că „aparenta rată ridicată de vindecare“ este doar un tric prin care dintr-un grup de 50.000 de copii bolnavi de leucemie se aleg 2.500 la care chemoterapia a produscele mai mici daune. Acest grupa se constituie într-un aşa-numit „grup standardizat“, la care se contează pe 80-90% şanse de vindecare. Restul de 47.000 de copii sunt ascunşi „sub masă“ (expresie folosită în originalul german), la fel ca şi cei care sunt trimişi să moară acasă, pentru că astfel nu apar în statisticile clinicilor! Toţi aceşti copii, fără chemoterapie ar fi avut de 16 ori mai multe şanse de vindecare, şi toate astea fără chinurile chemoterapiei!

Mai ţineţi-vă încă cinci ani, vă rog!

În „Spiegel“ Nr. 27 din 1987 („Ein gnadenloses Zuviel an Therapie“) putem citi următoarele: „Pentru a stabili dacă un pacient a câştigat sau a pierdut lupta contra cancerului, medicii au folosit până în prezent o singură unitate de măsură: cu ceasul în mână înregistrau cât timp supravieţuia pacientul „sentinţei“. Supravieţuia acesta cinci ani fără recidivă, era considerat ca vindecat, egal dacă fusese operat, radiat sau chemoterapiat.“

Pentru aceasta se calcula din momentul dianozei, egal în ce stadiu se afla cancerul (sau presupusul cancer). Deceda pacientul doar la scurt timp după aceea, cazul era trecut la rubrica „succes“ în statistica de 5 ani. Dacă era cancerul descoperit timpuriu, se socoteau 5 ani de la descoperirea lui, ceea ce însemna că pacientul o să „ţină“ mai mult. Deci, din nou un succes pentru statistici, deci o aparentă dovadă a avantajelor depistării timprii. Erau din greşeală mai mulţi „fals pozitivi“ diagnozaţi, era aceasta din nou un succes al statisticii pe 5 ani. De asemenea erau înregistraţi ca succese şi pacienţii care supravieţuiau 5 ani fără nici un fel de terapie.

Statistica pe 5 ani permite oricâte greşeli şi neînţelegeri se doreşte a se înregistra ca „succese“.

Cred medicii ei înşişi în ceea ce fac?

Faptul că toată statistica „preparată“ nu valorează nici cât hîrtie pe care este scrisă, şi faptul că terapia mai degrabă scurtează decât să lungească viaţa, ştiu şi medicii înşişi. Iar ca dovadă vine faptul că marea majoritate a medicilor refuză tocmai ceea ce prescriu pacienţilor, atuncea când ei înşişi sau familia lor este în situaţia de a avea de a face cu un cancer.

Şeful clinicii universitare de ginecologie din Hamburg, profesorul Klaus Thomsen spunea în septembrie 1985 la un congres de specialitate din Berlin: „Ar trebui să dea de gândit faptul că un număr din ce în ce mai mare de doctori şi doctoriţe spun: o astfel de terapia nu aş accepta, daca ar fi vorba despre mine.“ Tot în „Der Spiegel“ se mai poate citi: „Statisticile de supravieţuire arată că terapia cancerului nu poate învinge tumoarea malignă, ci doar îl aduc pe pacient pe drumul ultimului său martiriu.“ Iar jurnalul medical „Selecta“ relatează şi el că: „Medicii cărora li s-ar diagnostica cancer ar refuză strict orice terapie agresivă. Şi asta datorită unui motiv foarte întemeiat: renunţarea la operaţii, radiaţii şi citostatice prelungeşte de cele mai multe ori nu numai durata vieţii. Bolnavii se simt mai bine şi îşi păstrează capacităţile fizice, în loc să devină nişte ruine.“ (citat în „Spiegel”, Nr. 36/1980)

Profesorul Dr. A. Landsberger de la Institutul de anatomie al Universităţii din Heidelberg relata că: „…medicii, chiar şi cei din centrele specializate în cancer, în cazul în care au ei sau o rudă apropiată cancer, mi se adresează spunând cu următoarea frază: Doar ştiţi exact că aici nu avem nimic (folositor).“ (Sursa: „Transparent”, Heft 1/1991, Bundeszentrale der Tierversuchsgegner).

Dar să dăm cuvântul şi unui pacient (era să scriu „victime“). Chilly Ant, bolnavă de cancer care lupta pentru drepturile pacienţilor, spunea: „Când pe de o parte operaţiile, radiaţiile şi chemoterapiile sunt lăudate ca fiind cele mai mari succese ale medicinei, iar pe de altă parte medicii pentru ei înşişi şi pentru rudele lor resping operaţiile şi celelalte metode terapeutice, pe care ei le prescriu sutelor şi miilor de pacienţi, acest fapt confirmă din nou că medicii împreună cu industria farmaceutică pur şi simplu îi duc de nas pe pacienţi. Dacă medicii  revendică pentru ei şi rudelel lor moartea „naturală de cancer“ (refuzând „metodele de tortură“ ale medicinei alopate) de ce nu este acelaşi lucru valabil pentru toţi cetăţenii?“ (Sursa: Chilly Ant: „Die Krebsmafia II – Eine Krebskranke klagt an”, Edition Tomek – Mafia cancerului II – Un bolnav de cancer acuză).

Este cancerul de sân periculos?

În cazuri rare – atâta timp cât este real, cancerul activ de sân este periculos. Doar că îndeobşte  ceea ce astăzi este terapiat ca şi „cancer de sân“, în realitate nu este aşa ceva. Căutarea după noduli în sân duce adesea la un diagnostic pripit de cancer. Nodulii singuri nu fac un cancer, chiar şi atunci când se modifică. Într-un studiu american au fost controlate de nodulii multe persoane decedate prin accident, de bătrâneţe sau din cauze diferite de boală): 99% dintre cazuri avea astfel de noduli, fără a avea însă şi cancer.

Dacă o femeie este suspectă de cancer, primul lucru care apare este panica. Se pare însă că un astfel de nodul se transformă în circa 10-15 ani, doar că de îndată ce el este descoperit, se procedează ca şi cum ar mai fi doar câteva zile de trăit. Motivul este clar: femeia trebuie să facă tot ce i se spune fără să obiecteze, deci atâta timp cât este în stare de „şoc diagnostic“. Dacă ar avea timp şi s-ar informa, s-ar putea ca ea să găsească informaţiile care se o apere de pericole şi riscuri, şi deci se pierde un „client“. PECUNIA NON OLET!

Deci, se apelează la un diagnostic prin „tăiere rapidă“: pacenta este plasată sub narcoză, nodulul suspect este preparat şi în cea mai mare grabă (narcoza prea lungă poate fi periculoasă) este analizat de un patolog (despre incertitudinea unor astfel de analize de ţesuturi am vorbit deja mai înainte). În funcţie de „gustul artistic“ al chirurgului se va proceda mai mult sau mai puţin radical, îndepărtându-se părţi din musculatura pieptului. Profesorul de patologie din Dortmund, Herbert Otto spunea: „Deseori văd după o diagnoză prin „tăiere rapidă“ un un carcinom mamar de la un sân amputat, care nu are nici o urmă de tumoare.“ (Sursa: Medical Tribune –Schweiz- 12, 32 (1980)

Bachmann adăuga în plus că: „Femeile afectate nu vor afla niciodată că le-a fost îndepărtat un sân pe degeaba. În schimb statistica clinicii va fi îmbunătăţită.Fiecare cancer operat, care nu era cancer, este socotit ca fiind un succes. Cu excepţia cazului în care femeii i se prescrie în continuare o chemoterapie, ceea ce o termină definitiv.

„În USA sunt operate chiar fetele de 8-12 ani, doar pentru motivul că le cresc sânii asimterici, lucru care este considerat suspect, în rest ele fiind absolut normale.“ (Sursa: „The Lancet” 1, 260-1978).

Mai nou sunt suficiente pentru amputare doar structuri de ţesuturi „suspecte“ în imaginile Röntgen, fără a se vedea vreun nodul susprect. (Sursa: „Journal of the AMA” 244, 221-224, – 1980).

Profesorul H.E. Steger din Hamburg spunea că dacă toate mastopatiile (modificări benigne ale glandelor sânului, dar care se pot eventual transforma şi în cancer) ar fi operate, ar însemna că dintr-o sută de femei 96-98 să fie lăsate fără sâni. (Sursa: Bachmann – „Die Krebsmafia”)

Terapia standard în USA este ectomia radicală, adică amputarea, care este în continuare recomandată de Societatea americană pentru cancer (ACS), deşi a fost condamnată şi calificată ca „metodă măcerărească“ bazată pe un concept fals datând din sec.XIX, de către o comisie specială a NCI, sub conducerea Dr. Bernard Fisher, profesor de chirurgie la Universitatea din Pittsburgh (Sursa: Ruesch: „Die Pharma-Story”). Aşa cum s-a amintit mai înainte, Hardin Jones a arătat şi el că pacienţii cu cancer au mai bune şanse fără terapie. Iar acest lucru este valabil în mod deosebit pentru cancerul de sân.

„Această estimare a lui Jones din 1956 a fost confirmată în 1975 de către Logan de la OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), care constata că pe plan mondial, în ciuda metodelor radicale de terapie, rata de deces cauzat de cancerul la sân nu s-a diminuat, ci dimpotrivă pare a se fi mărit. Thomas Dao de la secţia de chrurgie a Institutului Rosewell Park Memorial din Buffalo întărea şi mai puternic această stare de lucruri: „În ciuda tehnicilor chirurgicale îmbunătăţite, în ciuda metodelor perfecţionate de terapie prin radiaţii, în ciudă largii folosiri a chemoterapiilor, rata mortalităţii în cancerul de sân a rămas în ultimii şapte ani neschimbată. Studiile lui Glemser asupra luptei omului contra cancerului („Man against cancer” – Omul contra cancerului) arată doar că titlul corect al cărţii ar fi trebuit să fie „Neajutorarea omului contra cancerului“. Metodele chirurgicale sunt neesenţiale, radiaţiile sunt învechite iar chemoterapia este o farsă.“ (Sursa: Kothari/Metha: „Ist Krebs eine Krankheit” – Este cancerul o boală?)

Doar că astfel de argumente nu-i interesează pe împietriţii oncologi în nici un fel. Moara trebuie să se învârtească mai departe, egal cine este măcinat printre roţile ei. Am mai povestit în altă parte deja despre apocaliptica idee a profesorului de anatomie Herbert Lippert din Hanovra, care recomanda amputarea preventivă a sânilor la tinerele fete. Astfel s-ar fi putut evita în Germania 10.000  de cazuri pe an. Oare cât timp va mai trebui până când paranoia unor profesori va disapre în sfârşit? (Sursa: „Spiegel” Nr. 35/1980, „Begrabene Illusionen” – Iluzii îngropate)

Toate acestea ne arată cât de mult a decăzut medicina cancerului: unii profesori îndrăznesc să-şi facă publice imaginaţiile sadice şi perverse, şi pe deasupra mai sunt şi mândrii de asta. În permanenţă este hrănită intenţionat „teama de cancer“, căci în permanenţă este nevoie de material uman (pacienţi) nou, astfel ca afacerile lucrative şi hobby-urile perverse să poată fi ţinute în viaţă.

A sosit deja de mult timpul ca oamenii să observe ce fel de joc se joacă aici, iar clica de mincinoşi să fie trasă la răspundere, la fel cum oricare cetăţean obişnuit trebuie să răspundă dacă răneşte sau omoară un alt cetăţean.

Să o mai ascultăm o dată pe Chilly Ant, care ea însăşi era bolnavă de cancer la sân, ce anume grozăvii îşi permite „Sistemul“: „Împingerea oamenilor până la extrem, ca pentru fiecare pată sau umflătură să dea fuga la doctor să se consulte cu toată aparatura aflată în dotare nu face altceva, după părerea mea, decât să facă din sănătoşi mai mulţi bolnavi, decât din bolnavi mai mulţi sănătoşi, să se folosească fără discernâmând resursele sistemului de sănătate şi în cele din urmă să-l transforme între întreprindere atât de scumpă încât tot sistemul se va prăbuşi. Dar afacerea rămâne afacere, frica rămâne frică şi iluzia rămâne iluzie atâta timp cât politicienii, medicii şi pacienţii nu se vor întâlni pe o bază de discuţii înţeleaptă asupra problemei cancerului.“

Atunci când este vorba de îndepărtarea organelor femeieşti, oncologii sunt foarte harnici, nu numai în ceea ce priveşte sânul, dar la fel procedează şi atunci când este vorba despre uter. Se pare că medicina cancerului dominată de bărbaţi este de părere că, din moment ce femeia nu mai vrea să aibe copii, organale respective sunt oricum inutile (însă nu la fel cândesc când este vorba de propria prietenă). Mă întreb dacă Domnii Chirurgi s-ar apuca tot aşa de uşor să castreze (elimine testicolele), dacă o doctoriţă feministă ar propune varianta asta? Greu de crezut!

O îndrăgită ceremonie standard în cadrul vizitelor la ginegolog este testul Papanicolau, prin care sunt căutate celulele „suspecte“. Rezultatul este plasat într-una dintre categoriile care arată foarte „ştiinţifice“, iar testul este plătit de Casele de asigurări sociale. Logica întregii poveşti este de a aduce în mod periodic pacienta în cabinetul medical.

„Deoarece patologii vor să fie siguri în diagnosticul lor, numărul pacientelor cu tumori benigne fals clasificate ca maligne trebuie considerat a fi mai mare decât ar fi normal ca urmare a unui diagnostic fals. În cazul unui test Papanicolau „suspect“ sau a unui „precancer“, ginecologul recomandă îndepărtarea operativă a uterului (histerectomie). Pacientele care ezită sunt convinse prin fraze de genul „nu mai aveţi nevoie de uter, căci oricum nu mai vreţi copii“ sau „în acest stadiu cancerul este în procent de 100% vindecabil“. Tot timplu medicii critici se plâng de faptul că „se întreprind histerectomii inutile, pentru a da de lucru chirurgilor, sau pentru a-i şcoli pe cei tineri.“

Conform unui studiu american, operarea uterlului este de trei ori mai frecventă acolo unde chirurgii nu au un salariu fix, ci sunt plătiţăi per operaţie (la normă). Din ce în ce mai des se recomandă în cazul unei histeroctomii şi îndepărtarea ovarelor, deoarece după o astfel de operaţie nu apar complicaţii şi se poate astfel evita şi un eventual cancer ovarian, care este una dintre cele mai temute forme de cancer.

Doar că distrugerea sexualităţii feminine, care pe lângă pierderea sensibilităţii sexuale mai aduce cu sine şi simptome cauzate de operaţie şi care de multe ori duc la depresii, nu protejează în nici un caz contra cancerului. Ba dimpotrivă. Două echipe de cercetători a constatat independent una de cealaltă că pacientelor cărora li s-a efectuat o operaţie de col uterin ca urmare a unui test Papanicolau, se îmbolnăvesc ulterior în aceaşi măsură ca şi femeile care nu au suferit o astfel de intervenţie. Doar că acuma capătă o tumoare în altă regiune a corpului

Experimente pe oameni

Deoarece concernele farma ştiu foarte exact că experimentele pe animale nu sunt deloc edificatoare pentru oameni, ele experimentează pe pacienţi, desigur însă fără a-i informa asupra faptului în sine. Este de altfel şi normal, căci cine s-ar lăsa de bună voi pe mâna cercetătorilor şi în rolul de cobai?

Pentru că de multe ori nu se ştie exact care este limita mortală a unui preparat chimic, iar pe de altă parte nu se doreşte a se stabili pentru fiecare pacient o doză individuală (ar contraveni principiului standardizării, ca şi cum oamenii ar putea fi standardizaţi) dificila întrebare a dozajului primeşte răspuns prin protocoalele chimice internaţionale. Iar acestea sunt modificate la fiecare jumătate de an (lucru cunoscut doar de insideri).

Dezgustător este faptul că deseori copiilor le sunt administrate dozaje atât de mari, încât ar putea ucide şi un adult (Sursa: Prof. O.A. Jürgenssen, Kinderklinik Wiener Neustadt, 30.5.1995). Aceasta deoarece aparent organismul copiilor este mult mai capabil a se regenera şi deci copiilor nu le va fi organismul prea tare afectat. Curioasă concepţie, din moment ce se ştie că toate celelalte medicamente au recomandări speciale de dozaj redus pentru copii! Deoarece eficacitatea citostaticelor este măsurată după toxicitatea lor, copiilor li se dă un dozaj atât de mare, până când se obţin aceleaşi efecte secundare ca şi la adulţi.

„Efectele secundare, spre exemplu asupra formării sângelui, pot fi luate ca măsură pentru un dozaj suficient al unui mijloc antitumoral. Pe lângă aceasta mai trebuie spus că se doreşte chiar o anumităt „cantitate“ de efecte secundare, deoarece eficacitatea medicamentelor antitumorale este calculată în funcţie de efectele secundare pe care le provoacă.“ (Sursa: Prof. Gerd Nagel, într-un  Interview cu Jochen Aumiller) Altfel spus, ce nu este otrăvitor, nu este bun!

Cred că nu mai ese necesar să spunem că pentru „controlarea efectelor secundare“ prietenii din industria farmaceutică ne mai vând încă o grămadă de remedii. Politica afacerilor este tocmai atunci genială când vinzi nu numai benzină incendiatorului, dar şi echipamente de protecţie pompierilor. Doar cine gândeşte astfel are întradevăr succes în afaceri în sistemul nostru economic pervers.

În concluzie nu este deloc de mirare că cercetarea cancerului nu este interesată interesată în preparate netoxice: „Din gura unei anumite personalităţi a chemoterapiei cancerului provine fraza conform căreia dacă o substanţă are anumite acţiuni biologice, cum ar fi carcinogenă, mutagenă sau de inhibare a activităţii măduvei osoase, atunci merită ca această substanţă să fie testată ca mijloc contra cancerului. Această exprimare „înţeleaptă“ trebuie să ne facă clar că toate mijloacele anticancer trebuie mai întâi să fie carcinogene.“ (Sursa: Kothari/Metha: „Ist Krebs eine Krankheit?”)

Distrugerile pe care astfel de metode le provoacă în corpul pacienţilor conduc aproape întotdeauna şi la complicaţii de natură psihică, care la rândul lor înrăutăţesc şi mai mult şansele de vindecare. În „Spiegel“ nr. 27 din 1987 se putea citi: „Fiecare al doilea bolnav de cancer, ne arată un studiu al medicului new-yorkez J.H. Holland, suferă în timpul sau după terapie de depresii. La fiecare al cincelea pacient apar fenomene de delir, în fiecare al zecelea caz pacientul suferă de dereglări psihice grave şi de durată. Fiecare al douăzecelea reacţionează la boală şi terapie cu puternice simtome de frică. O mare parte a pacienţilor suportă presiunea psihică doar cu ajutor medicamentos. Hipnoticele le asigură somnul; antidepresivele îi susţin în lupta cu durerile; mijoacele de blocare a fricii micşorează decăderea morală şi psihică şi inhibă simptomele de greaţă permanentă. În mod deosebit chemoterapiile lasă în urma lor urme de otravă nu numai în corp, ci şi în sufletul pacientului, măcinându-i acestuia curajul de viaţă şi stabilitatea psihică. Unii cecetători presupun că multe dintre citostatice au şi un efect neurotoxic direct, modificând psihicul pacientului.“

Experimentele pe oameni cu noi otrăvuri, care sunt definite inocent ca „probare clinică experimentală de medicamente“ se soldează deseori cu eşecuri, care însă de cele mai multe ori sunt „acoperite“. Dar nu fiecare dezastru poate fi ascuns. Astfel „Washington Post” din Octombrie 1981 relata într-un articol că: „Pe 4 iulie, fetiţa de opt ani Sheri Beck, bolnavă de cancer, a fost dusă de urgenţă la Siptalul Metodist. După trei zile, copila a murit în spital. Dar ceea ce a ucis-o pe Sheri nu a fost cancerul, ci terapia la care fusese supusă. Ea a murit ca urmare a unui atac cardiac produs de Mitoxantrone, un medicament experimental care este derivat di cerneala folosită în minele de pixuri. Sheri a fost una dintre sutele de bolnavi de cancer cărora li s-a administrat acest preparat experimental, şi unul dintre mereu mai multele cazuri de cădere a inimii cauzată de medicamentaţie.“

Cei terapiaţi cu Mitoxantrone nu sunt singuri. Într-un studiu de un an de zile al zarului „Washington Post“ sunt documentate 620 de cazuri în care medicamente experimentale au dus la decesul pacienţilor bolnavi de cancer.Fiecare dintre aceste cazuri de deces provocate de medicamente a fost atestat de către un medic şi confirmat în protocoalele guvernamentale asupra experimentelor. Iar aceste cazuri sunt doar o frântură din miile de cazuri, de persoane care în ultimii ani, ca urmare a experimentelor anti-cancer efectuate în spitalele din USA, au decedat sau au suferit îngrozitor.

„Pe parcursul ultimelor decenii au fost mai mult de 150 de medicamente experimentale administrate câtorva zeci de mii de pacienţi afectaţi de cancer, medicamente aflate sub patentul Institutului Naţional de Cancer (NCI). Multe dintre aceste medicamente sunt derivate dintr-o listă de substanţe extrem de toxice cum ar fi pesticidele, ierbicidele şi coloranţii.“

„Uneori nu se ţine cont deloc de viaţa oamenilor“ explica Robert Young de la Comisia de control a medicamentelor, Food and Drug Administration (FDA). „Într-un spital din Boston un nou preparat al NCI a fost probat pe copii. Rinichii acestora au fost distruşi în câteva zile. Acest lucru nu a fost ceva neobişnuit, căci noile preparate de la NCI sunt în mod frecvent administrate, fără a se lua nici o măsură de protecţie sau siguranţă.“

„Washington Post“ a mai adus dovezi, printre altele, asupra faptului că deoarece produsele

anticancer declanşează efecte adverse, aceste preparate experimentale nu sunt responsabile numai pentru decesul sutelor de pacienţi, ci şi pentru grave daune permanente aduse inimii, ficatului sau rinichilor, deficienţe respiratorii, distrugerea măduvei osoase, astfel încât organismul nu mai putea produce sânge, daune gave aduse creierului, paralizii, apoplexii, comă şi halucinaţii vizuale.

Se cunoştea atât de puţin despre aceste substanţe încât medicii, în unele cazuri, au constatat că medicamentele experimentale, în loc să inhibe creşterea tumorii, o favorizau şi accelerau, iar în alte cazuri s-a constatat că „experimentele“ provocau ele înşăşi noi tumori.

În experimente pe câini şi maimuţe s-a constata că un preparat denumit MeCCNU provoca grave daune rinichilor animalelor. Acest lucru a fost publicat de NCI în 1974 şi comunicat de asemenea Asociaţiei medicilor, înainte ca exact acelaşi produs să fie experimentat pe oameni! În următorii 4 ani acest medicament „rexperimental“ (adică criminal) a fost administrat copiilor din spitalul Universităţii din New York şi de asemenea într-un spital din Boston. Cel puţin 20 de copii au suferit daune extrem de grave aduse rinichilor, care în unele cazuri nu mai puteau fi vindecate şi deci care au dus la decesul micuţilor. Pe lîngă toate acestea medicii au mai relatat asupra a încă unui efect secundar foarte grav al preparatului MeCCNU: în unele cazuri produsul a provocat o gravă leucemie, conform protocoalelor NCI. Un copil din Boston, care suferise grave daune ale rinichilor, s-a mai îmbolnăvit pe deasupra de leucemie provocată de „experimentul“ respectiv şi a decedat. (Dacă nici asta nu se numeşte crimă calificată şi premeditată, atunci… care ar fi definiţia crimei?)

Mii de pacienţi au fost terapiaţi în diferite spitale cu MeCCNU, deşi efectele grave colaterale erau cunoscute, efecte care au dus la 24 de cazuri de deces.“ (Sursa: Washington Post, Oktober 1981, citat după Ruesch). Faptul că medicii  participanţi la experiment au administra copiilor un preparat, despre care se ştia din experimentele pe animale că produce grave daune rinichilor, este ori o faptă criminală, sau o dovadă că ei ştiu foarte exact că experimentele pe animale nu sunt relevante pentru oameni, şi în consecinţă sunt complect inutile. Oricum ar fi, toate acestea ne arată decăderea morală a întregului Sistem. Se ridică îndreptăţit întrebarea: „Ce înseamnă aici vindecare? Care sunt daunele sufleteşti care rămân în copil în urma unor astfel de experimente, pentru că sunt de către adulţi „chinuiţi spre binele lor“?

Elisabeth Kübler-Ross povestea în 1986 în timpul unei confeinţe ţinute în Berlin despre un băieţel de 9 ani, care cu puţin timp înainte de a muri, a întrebat-o: „De ce ne îmbolnăviţi, voi adulţii, pe noi, dacă spuneţi că vreţi să ne faceţi sănătoşi?”

Dacă toată dimensiunea reală a acestei crime ştiinţifice s-ar conştientiza de către popor, atunci aceasta ar fi cel mai brizant explozibil de revoltă socială! Părinţii fetiţei Olivia, bolnavă de cancer, care le-a fost luată cu foarţa pentru a fi terapiată spuneau pe bună dreptate: „Se apropie ziua în care pacienţii masacraţi vor cere satisfacţie! Şi atunci, nici mila Domnului nu-i va mai salva pe cei din Mafia cancerului!“

Eşecurile planificate

„Astfel se agaţă medicii mai degrabă de punga cu bani, decât să se ocupe de sănătatea bolnavului. Acest păcat vine din îngânfarea şi mentalitatea de curtean a medicilor, care fac mai mult din ei, decât este întradevăr în sinea lor, care pun sistemul deasupra artei. Sunt tocmai acei medici care nu permit nimic nimănui, şi a căror mizerie este atât de mare, încât mai degrabă lasă un pacient să moară, decât să lase să fie vindecat de un alt coleg de breaslă.“

Paracelsus, medic şi critic al medicinei şcolastice, secolul XVII

Afacerea cu cancerul este o ramură industrială în care se câştigă sume gigantice de bani. De aceea este clar că se apără de critică, spre exemplu prin mass-media şi prin autorităţile de control. Marile concerne farma finanţează universităţile, profesorii universitari şi institutele de cercetări printr-un sistem propriu de „Fundaţii“. Punctul central în USA este NCI (National Cancer Institut) care cooperează strâns cu AMA şi ACS.

„Aproximativ 7 miliarde de dolari a împăräit acest Institut până acuma(1981) într-o maşinărie de cercetare, care a crescut tot atât de rapid şi malign ca şi boala însăşi, ale cărei cauze şi căi de vindecare ar trebui să le descopere… Marile concerne internaţionale sunt interesate doar în preparate care se pot produce complect sintetic, în cantităţi industriale. În 1973 industria farmaceutică din USA îl „prepara“ pe fiecare medic practician cu o sumă de circa 6.000 de dolari pentru specializare. Organizaţiile medicale se îngrijesc ca în presă să nu apară decât ceea ce ele consideră ca fiind „informaţii medicale corecte“ (Sursa: Richtlinien für die publizistische Tätigkeit der Ärzte an Massenmedien, Gesellschaft der Ärzte des Kt. Zürich, Juli 1973 – Liniile directoare ale activităţii publicistice a  medicilor, Societatea medicilor din Cantonul Zürich).

La prima vedere s-ar putea crede că dacă se investesc atâţia bani, cândva tot trebuie să apară ceva bun din asta. Din păcate fals! Tocmai pentru că este vorba da sume de bani atât de mari, nu are voie să se întâmple nimic. Păi dacă se descoperă leacul cancerului, de unde mai vin aceste uriaşe sume de bani? Nici guvernele, nici Casele de sănătate şi nici publicul larg nu vor mai fi dispuşi să plătească „terapii“ extrem de scumpe şi nefolositoare, dacă se va descoperi leacul cancerului. Sunt în joc nu numai bugete enorme, dar şi întregi universităţi, clinici, firme de medicamente şi foarte mulţi medici specialişti. O întreagă ramură a industriei, care trăieşte numai din bolile cronice ale oamenilor (dintre care cancerul este secţiunea cea mai lucrativă) se vor prăbuşi. Trebuie să pricepi mai întâi întregul complex de consecinţe, pentru a-ţi da seama de ce în acest domeniu se minte şi se „luptă“ cu astfel de metode murdare. Iar „sănătatea pacientului“ joacă doar un rol secundar pur teoretic, la fel cum „salvarea sufletelor“ africanilor sau amerindienilor i-a dus pe aceştia în sclavie, pentru „binele lor“, dar în slujba unei Puteri mai mari şi în avantajul direct al acesteia!

„Societatea americană pentru cancer – ACS – care în această epocă întunecată dominată de cancer a preluat rolul bisericii din Evul Mediu a reuşit să pună pe lista neagră toate proiectele promiţătoare de cercetare asupra cancerului care deschideau perspective pentru viitor sau păreau a da rezultate terapeutice. FDA, credincioasă lui AMA şi ACS, a început „vânătoarea de vrăjitoare“ împotriva tuturor terapiilor alternative şi a tuturor eforturilor rezonabile. Realitatea, indiferent cât de neplăcută este ea, trebuieşte privită în faţă: duşmanul nu este cancerul – un fenomen natural – ci însuşi stabilimentul mafiei cancerului, care se străduie neobosit să promoveze doar acele terapii lipsite de speranţă, pentru a putea menţine mai departe suferinţa umană la acelaşi nivel de rentabilitate financiară.

Aici se închide cercul pentru multe dintre aspectele prezentate în această carte. Vedem astfel că urmărirea şi aruncarea în închisoare a lui Wilhelm Reich de către FDA nu a fost un caz izolat, ci o parte mică a unui plan sistematic. Multor altor cercetători le-a mers şi le merge la fel de „bine“, în momentul în care reuşesc să aibe succese în terapierea cancerului şi să fie apreciaţi de către pacienţi. Sistemul a devenit între timp atât de puternic încât îşi permite să-i ignore pe micii „zănateci“, chiar şi dacă au dreptate, sub eticheta democratică a „libertăţii de opinie“. Desigur că există şi printre adversarii Sistemului o serie de şarlatani adevăraţi, care sunt lăsaţi în pace, deoarece nu pun Sistemul în pericol, deoarece terapiile lor sunt la fel de ineficiente.

Cine doreşte neapărat să deţină puterea inventează un pericol sau exagerează un potenţial pericol, pentru ca poporul, de frică, să permită a se face cu el tot ce vor avizii de putere. Nenumăratele dictaturi, vezi doar pe cele din sec. XX, ne arată că metoda funcţionează perfect. Naziştii şi comuniştii aveau în permanenţă nevoie de duşmani ai poporului, pentru ca poporul să-i asculte şi să-i urmeze fără să crâcnească. Exact acelaşi lucru se face mai nou cu gaura de ozon, cu efectul de seră, cu AIDS sau cu pandemiile, cu vaccinările şi cu medicina cancerului.

Dacă, printre altele, problema cancerului dispare, dispare şi ameninţarea, iar Sistemul se prăbuşeşte! La aceleaşi concluzii ajunge o analiză a jurnalistilor americani Robert Houston şi Garry Null, care a apărut public prima oară în 1978, în legătură cu programul „Război contra cancerului“ iniţiat de preşedintele Richard Nixon (Sursa: Robert Houston şi Gary Null în „Our Town”, New York, 3.9. şi 29.10.1978 precum şi în „Penthouse”, September 1979)

„Un fluviu de aur se revasră într-o organizaţie uriaşă, al cărei mod de viaţă luxos depinde de statutul „incurabil“ al cancerului. Absurd? Sau realitate?

Ceea ce este cel mai de temut în cercetarea cancerului este eventuala posibilitate ca problema cancerului să-şi găsească soluţionarea. Această soluţionare ar însemna sfârşitul programelor de cercetare, stoparea subvenţilor, prăbuşirea viselor de glorie personală. Trimful asupra cancerului ar duce la desfiinţarea asociaţiilor de binefacere care sunt preocupate să se autoeternizeze. Sistemul actual al clinicilor va colaba, căci toate intervenţiie scumpe, fie ele operaţii, radiaţii, chemoterapii, analize complexe şi costisitoare nu vor mai aduce nici un ban. Şi nu în ultimul rând sistemul de învăţământ universitar nu va mai fi sponsorizat de concernele farma care nu vor mai câştiga miliarde de pe urma suferinţei oamenilor.

Teama de toate acestea poate fi şi subconştientă la mulţi dintre cei angrenaţi în Sistem, dar în fond ea duce la acelaşi rezultat, opoziţia şi duşmănia împotriva a orice şi a oricui va propune şi dovedi că există metode alternative care pot soluţiona problema cancerului, care pot oferi speranţe oamenilor bolnavi. Tocmai de aceea o metodă terapeutică de vindecare adevărată a cancerului trebuie imediat distrusă, desfiinţată, cât mai repede şi dacă se poate înainte de a se începe orice fel de teste asupra ei. Şi după cum vedem de atâtea decenii cu toţii, exact acestă metode şi această cale o urmează SISTEMUL.“

Acuma sper că este clar motivul pentru care se experimentează numai cu otrăvuri. Deoarece în acest fel Sistemul este sigur că nu va fi vindecat cancerul niciodată, că nu se va obţine nici un succes în terapia cancerului.

„Societatea americană pentru cancer (ACS) are ca misiune principală distrugerea tuturor descoperirilor înainte de a putea fi făcute cunoscute oamenilor. Ca metodă de protecţie proprie şi de menţinere a Status quo-ului, această asociaţie a publicat o „listă neagră“ sub titlul de „Metode necertificate de vindecare a cancerului“, în care sunt defăimate toate metodele posibile care nu se încadrează în teoria standar a tăierii, arderii şi otrăvirii. Nu este oare ciudat că o Asociaţie care aparent este destinată cercetării şi elucidării necunoscutelor, foloseşte termenul de „necertificate, neconfirmate“ în sens denigrator, căzând în eroara cardinală a confuziei dintre „neconfirmat“ şi „dovedit ca fiind fals“, atunci când este vorba de o nouă cale terapeutică? Dacă „posibilităţile încă neconfirmate“ vor fi blocate de la bun început, atunci nu ne va rămâne decît ceea ce avem acuma, cuţitul şi otrava, iar cercetarea pe mai departe este de la bun început exclusă. Rămâne totul ca mai înainte, spre binele lor.“

Deşi ACS şi FDA răspândesc imaginea şarlatanilor necalificaţi care dezvoltă metode terapeutice neortodoxe, totuşi o verificare a listei mijolacelor „nerecunoscute“ demonstrază exact contrariul. Aceia care le-au propus sunt în procent de 70% medici cu diplomă, dintre care o cincime chiar profesori universitari. Alte 10% au fost propuse de farmacişti dipolmaţi, biochimişti şi biologi. Deci 80% dintre „noile posibilităţi“ sunt propuse de „şarlatani“ cu diplome universitare şi înaltă calificare de specialitate?

Ce înseamnă de fapt „nerecunoscut ştiinţific“?

Atunci când ceva nu se află pe linia dorită de Mafia cancerului, acel ceva este etichetat ca fiind „nerecunoscut ştiinţific“. Cu această „etichetă“ trebuie să se lupte pacienţii care încearcă să se socotească cu asigurările lor de sănătate, atunci când vor să apeleze la terapiile „neconvenţionale“. Termenul este imediat pus pe tapet pentru a se evita plata costurilor unei astfel de terapii.

„Într-un schimb de scrisori care a durat peste 17 luni, preşedintele ZDN (Centrul de documentare pentru terapii naturiste), Dr. med. K.P. Schlebusch a încercat să se informeze la Camera medicilor germani, cine anume este răspunzător pentru decizia că o anumită metodă terapeutică (alternativă) este sau nu este <general acceptată ştiinţific>. Schimbul de scrisori documentează nu numai faptul că  pentru predicatul de „nerecunoscut ştiinţific“ nu este nimeni răspunzător (nu există o anume autoritate care să administreze astfel de „etichete“), dar el documentează şi un nivel de aroganţă intolerabil din partea Domnilor Profesori, care trăiesc pe spinarea colegilor lor medici, dar pe care îi tratează cu desconsierare. Marele scandal este însă faptul cp NIMENI nu este responsabil cu administrarea unui astfel de calificativ, „nerecunoscut ştiinţific“, ceea ce înseamnă că avem de a face cu o expresie absolut complect lipsită de vreo semnificaţie sau valoare, şi deci care nu are nici o valoare juridică! Aceasta însemnând că orice respingere a unei terapii de către Casele de asigurare de sănătate poate fi atacată juridic!“ (Schimbul de scrisori şi comentariile pe marginea lui se pot citi în „raum&zeit“ Nr. 63 din 1993).

Conform Curţii federale de justiţie din Germania, orice terapie a unei boli, a cărei cauză nu este cunoscută, are caracter experimental. Ori astfel de terapii nu pot fi calificate ca „nerecunoscute ştiinţific“, deoarece nici dovada medicală a terapiei corecte ştiinţific nu poate fi făcuta. Această stare de lucruri este valabilă în foarte multe situaţii, şi îndeosebi în foarte multe cazuri de cancer (Sursa: Deutschland, IV ZR 135/92, 23.6.1993 – Dreptul civil german).

Deci, ca să fiu un pic mai clar: din această situaţie juridică rezultă că şi terapiile folosite de medicina alopată şcolastică pot fi, exact din acelaşi motiv, considerate ca fiind „nerecunoscute ştiinţific“, deşi ele sunt practicate în toată lumea. Adică medicina şcolastică este în fapt o pseudo-ştiinţă care s-a recunoscut singură pe ea însăşi.

Alternativele în terapia cancerului

Au existat nenumărate încercări de a vindeca un cancer prin metode naturiste. Toate acestea au două caracteristici comune: 1- sunt lipsite de efecte adverse şi sunt mai eficace decât cele predicate de medicina şcolastică; 2- toate aceste metode au fost incriminate şi calomniate. Din lunga listă a acestor medtode alternative am să enumăr doar câteva:

– despre Wilhelm Reich am mai amintit şi aici, şi în alte articole din www.quibono.net. Cele două elemente importante ale conceptului său terapeutic sunt: rezolvarea problemelor sufleteşti (psihice) şi a bolcajelor musculare cauzate de aceste, şi mărirea energiei vitale cu ajutorul preparatelor Orgon create de Reich;

– şi simbiontele lui Enderlein (am relata şi despre acesta) sunt deseori amintite pentru eficacitatea lor. Preparatele respective se pot găsi în Germania sau în alte ţări din Europa; acestea au rolul de a detoxifica şi întări organismul, fapt ce stimulează autovindecarea;

– asupra diverselor diete contra cancerului se discută contradictoriu de peste o sută de ani, şi s-au spus deja multe aiureli. În orice caz, posturile nu sunt recomandate în faza unui cancer declanşat, deoarece organismul este şi aşa destul de slăbit în această fază. Dar există diferite diete, ale diferitelor şcoli. Desigur fiecare jură pe metoda sa. Doctorul american Max Gerson a obţinut multe succese în clinica sa din New York printr-un regim de hrană sănătoasă. O alimentaţie cu produse cât  mai naturale, fără conserve şi conservanţi, fără mâncare gătită şi prăjită, fără tutun, alcool şi altele de genul acesta, precum şi suficiente lichide (apă îndeosebi) stimulează detoxificarea organismului şi susţine vindecarea;

– în cadrul terapiilor neuronale este important a se elimina „perturbările“ din organism (dinţi bolnavi sau morţi, cicatrice, etc), fapt care dacă nu vindecă complect cancerul, în orice caz ajută la deblocarea sistemului imunitar. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul vaccinurilor. Trebuieşte renunţat la orice fel de vaccin;

-homeopatia şi acupunctura pot de asemenea presta o muncă de excepţie în îmbunătăţirea întregii situaţii;

-foarte pozitiv acţionează terapia cu vâsc creată de Rudolf Steiner; aceasta însă trebuieşte corelată cu alte măsuri terapeutice;

-de mare ajutor, nu numai în cazul cancerului, sunt diferitele metode de sanare a intestinelor, precum şi cele care au ca scop activarea sistemului imunitar;

Biofotonii

Cercetările fizicianului Fritz Albert Popp au dus la măsurarea, pentru prima oară în 1974, a fenomenului prin care celulele vii emit lumină. Aceşti biofotoni emit o lumină extrem de slabă (comparabilă cu lumina unui licurici de la o depărtare de 10 kilometrii), astfel încât Pop împreună cu colaboratorul său Dr. B.Ruth au construit o aparatură cu care se poate măsura această lumină.

Toate acestea au dus la nişte constatări foarte interesante. Această lumină nu este una obişnuită, ci una „coerentă“ adica vibrează într-un mod deosebit de ordonat, ca la un laser. Lumina emisă de celulele tumorale este însă mult mai puţin „coerentă“, adică este o lumină de o altă calitate decât cea a celulelor sănătoase. De asemenea este probabil că emanaţiile de lumină coerentă ale celulelor sănătoase este capabilă, cu ajutorul „rezonanţei“ care este un cunoscut efect fizic, să ducă la reparatea celulelor dereglate. De abea atunci când radiaţia luminoasă a unui organism este foarte slăbită (sau perturbată, „fals programată“) se pot dezvolta tumorile.

În plus conceptul biofotonilor a dus şi la înţelegerea unor fenomene ce au loc în cadrul diviziunii celulare, şi care până atunci nu puteau fi explicate. În orice caz Dr. Popp a reuşit să demonstreze că în cazul unui cancer, comunicarea dintre celule (prin intermediul fotonilor) este perturbată şi astfel apar condiţiile dezvoltării unei tumori.

Cancerul şi psihicul

„Aceasta este cea mai mare greşeală în tratarea unui bolnav, faptul că există medici pentru trup şi medici pentru suflet, când în fapt cele două nu pot fi separate.“

Platon

Deja de sute de ani medicii au observat că între cancer şi starea sufletească a pacienţilor există anumite legături. Astfel deja Hippocrate precum şi, după el, medicul roman Galenius au atenţionat asupra faptului că femeile melancolice au mai des cancer la sân decât femeile vesele. Medicul englez Gendron scria în 1701 despre cancer că acesta apare datorită unor situaţii triste, tragice, care crează multă îngrijorare şi consum psihic.“

În cartea sa „The Nature and Treatment of Cancer” Dr. W.H. Walshe concluziona în 1846: „Asupra influenţei durerilor sufleteşti, a neaşteptatelor lovituri ale soartei sau a unui temperament slab şi ezitant asupra dezvoltării unui cancer s-a scris deja mult. Există observaţii foarte convingătoare în legătură cu acţiunea sufletului (spiritului) asupra apariţiei acestei boli. Eu însumi am avut de a face cu cazuri în care legătura dintre durerea sufletească şi cancer era evidentă.“

În anul1893 medicul englez H. Snow a făcut cercetări la „Cancer Hospital“ din Londra asupra a 250 de femei bolnave de cancer. La 200 dintre ele el a relatat probleme sufleteşti pe care acestea le-au suferit înainte de apariţia bolii. În cartea sa „Cancerul şi procesul cancerului“ Snow scria: „Dintre toate cauzele declanşatoare ale unui cancer, problemele neurologice sunt cele mai puternice, iar cea mai frecventă este durerea sufletească după care urmează epuizarea şi privaţiunea. Acestea sunt cele mai „cancerigene“ cauze, şi au şi o influenţă majoră asupra evoluţiei ulterioare a bolii.“

În secolul XX punctul de vedere s-a modificat, rupându-se de pacienţii luaţi individual, şi

îndreptându-se către“cercetarea statistică“. Incapacitatea medicilor de a da un diagnostic corect în cazuri individuale a fost mascată sub jongleria cu „probabilităţi“, „rate de vindecare“ sau „rate de supravieţuire“.

Un studiu cunoscut a fost efectuat de Ronald Grossarth-Maticek, care în 1956 a efectuat un sondaj detaliat asupra a 1353 de persoane, locuitori ai unui sat iugoslav. După un sistem „pe puncte“ el a evaluat diferite calităţi de caractere şi a găsit că 38 de persoane erau, după părerea sa, predispuse la cancer. În 1976 s-a verificat prognoza prevăzută: 205 persoane muriseră în acest interval de timp de cancer printre care şi 37 dintre cele 38 ale lui Grossarth-Maticek. Care erau caracteristicile candidaţilor la cancer?

„Pacienţii  bolnavi de cancer sunt persoane adaptabile, amabile, rezonabile, generoase şi săritoare: au un înalt grad de conştiinţă a datoriei şi deseori pun de planul doi propriile dorinţe şi necesităţi.“ (Sursa: Ronald Grossarth-Maticek: „Soziales Verhalten und die Krebserkrankung”, Beltz-Forschungsberichte, Weinheim und Basel 1979 (citat după Bachmann)

De asemenea sunt adeseori inhibate sexual sau nu au un interes deosebit în această direcţie, ceea ce şi Wilhelm Reich sublinia, spunând că acest lucru duce la o blocare a „curgerii energiei vitale“. Deoarece sunt persoane rezonabile şi echilibrate, nu arată aproape niciodată agresivitate.

Dar foarte adesea sunt relevate la pacienţii bolnavi de cancer întâmplări dramatice din viaţa lor, cum ar fi despărţirea de partenerul de viaţă sau de o rudă foarte apropiată (divorţ, dar mai ales decesul acesteia). Tragic este că pacienţii cu astfel de trăsături de personalitate par a avea mai puţine şanse de supravieţuire decât persoanele „rebele“, aşa cum arată multe studii.

Dr. Bernard Fox, profesor de psihiatrie de la Clinica universitară din Boston confirma: „Cei care au suprafieţuit cel mai lung timp erau întradevăr persoane care „tulburau liniştea“. Se certau cu medicii şi căutau terapii alternative. Refuzau să se resemneze şi luptau pentru supravieţuire.“

Exact acest comportament însă nu le convine deloc medicilor din clinici. Ei preferă pacienţii „uşor de ingrijit“, care nu pun „intrebări prosteşti“, aşa cum recomandă Mildred Scheel în cărţile ei despre cancer (Fundaţia Mildred Scheell, una dintre fruntaşele adunării şi mai ale „manipulării“ de fonduri şi donaţii pentru cancer).

Este evident că lupta cu boala (în cazul respectiv cu cancerul) este un element foarte important în relaţia corp-suflet, în raportul psihicului cu o anumită problemă de sănătate. Persoanele sensibile, conştiincioase, sunt mai uşor afectate de loviturile soartei, suferă mai mult, se resemnează mai uşor cu propria soartă. Deci, cedează şi pierd lupta cu boala.

„Medicina şcolastică solicită pacienţilor să-şi subordoneze necesităţile corporale şi sufleteşti <cerinţelor medicale>; să se lase conştient operaţi şi radiaţi, să nu facă mare tapaj din efectele adverse şi să urmeze indicaţiile medicilor şi personalului sanitar fără obiecţii şi împotrivire. Medicina şcolastică stimulează deci exact acele trăsături de caracter ale pacienţilor care îi pun pe aceştia în situaţia celui care renunţă la luptă, ceea ce, pe lângă terapiile toxice, contribuie pe deasupra, indirect, la creşterea cancerului“, aprecia Bachmann.

Nu este de mirare faptul că astfel de cercetări se lovesc de apatia şi dezinteresul aproape total al oncologilor „de acţiune“. Astfel Grossarth-Maticek arăta că: „Noi, psihologii şi sociologii, primim din partea medicinei şcolastice doar domenii de activitate marginale. Rolul nostru trebuie să se limiteze doar la descoperi de ce nu se prezintă mai multe persoane la controalele de prevenire şi descoperire timpurie a cancerului sau cum pot fi mai bine ingrijiţi şi consiliaţi psihic persoanele operate, radiate sau chemoterapiate.“

Exact pe acestă linie a „psiho-oncologiei“ oficiale se află de exemplu Carl Simonton, care era el însuşi un specialist în terapia prin radiaţii. El nu punea la îndoială metodele medicinei şcolastice, ci chiar le complecta prin tehnici de sugestia şi de vizualizare, pentru a înceca reducerea efectelor adverse. Aceste metode erau deseori încununate de succes în sensul atenuării efectelor secundare, mai ales al durerilor, dar aceasta nu schimbă cu nimic ideea eronată conform căreia astfel de metode ar putea avea vreun succes în lupta contra cancerului.

Ceea ce este deosebit de interesant este faptul că toate aceste studii arată o legătură certă între sufletul pacientului şi boala (cancerul) lui. Doar că operează în continuare cu „probabilităţi“. De aceea ele nu pot aduce răspuns întrebării: de ce un pacient anume, în ciuda unei personalităţi deosebite, se îmbolnăveşte de cancer, iar altul nu, deşi „condiţiile“ psihice există şi la acesta din urmă.

Punctul de vedere oficial al medicinei se află în mod cert într-o fundătură, din care nu mai poate ieşi fără renunţarea la privilegii şi la un mare număr de erori devenite deja „tradiţie“, pe care această medicină şi le-a însuşit. Şi totuşi „cine poate curăţa grajdul de gunoaie?“, aşa cum se exprima profesorul Hano Back. Nu cred că mai este nevoie de alte „experimentări în laborator“ a aceloraşi idei şi metode eronate şi perimate, ci de o schimbare fundamentală, de o profundă înţelegere a complexelor inteconexiuni dintre corp, suflet şi spirit. Pur şi simplu este nevoie de o nouă medicină!

Nouă medicina germanică

Pînă acum această carte s-a ocupat preponderent cu relevarea metodelor prin care pot fi „comercializate“ ideeile lipsite de sens ale „medicinei şcolastice ştiinţifice“.  Această întreprindere poate elibera oamenii de o serie de Frici (ceea ce şi este în intenţia mea), lasă însă în urma ei o anumită doză de dezorientare. Pe ce anume atunci ne mai putem baza? Poate că nici cei care practică metode alternative nu sunt mai „umuni“ decât alopaţii? Ce este de făcut mai departe?

Mulţi ani am căutat să aflu eu însuşi răspuns la aceste întrebări. Am verificat şi încercat multe dintre ideile alternative, am încercat să despart grâul de neghină. Multe dintre ideile alternative nu făceau nici ele faţă unei cercetări serioase, sau erau doar incomplect eficace. Multe non-sensuri se pot găsi şi în ideile „alternative“, la fel ca şi în cele universitare.

Şi totuşi, în grămada de inutilităţi poţi găsi uneori lucruri foarte preţioase. Una dintre aceste „grăunţe de aur“ pe care le poţi găsi în marea de nisip este „Noua medicină germanică“ a doctorului Ryke Geerd Hamer. Este anume vorba despre un sistem care este (fără a exagera) unic în istoria medicinei de până acum, deoarece îndeplineşte cerinţa ştiinţifică de comparaţie, prevedere şi reproductibilitate. Până acuma medicina era obişnuită să înveţe „din experienţă“, deci din încercări şi erori. Medicna este, chiar dacă medicii nu o recunosc cu plăcere, o metodăde vindecare prin experienţă. Acest sistem este onorabil, dar are un mare dezavantaj, anume că toate regulile pe care le descoperă, au doar o valoare de probabilitate, la care în permanenţă apar excepţii de la regulă. Evoluţia bolii se poate doar „presupune“ fără a avea certitudinea că pacientul va fi ajutat optimal.

Ori Noua Medicină tocmai aceasta reuşeşte: o anticipare a evoluţiei bolii, fără excepţii de la regulă. Iar aceasta nu este doar teorie goală, ci este confirmată prin mii de cazuri concrete. Dar înainte de a ne apleca asupra conceptelor Noii Medicini, să ne oprim puţin asupra „descoperitorului“ acestui concept, asupra destinului său , care la dus spre această Nouă Medicină, a sortei lui şi a familiei lui. Asupra doctorului Hamer.

Tragicul destin al lui Dirk Hamer

Se spune că cele mai ciudate poveşti le scrie viaţa însăşi. Căci unele dintre ele par atât de absurde încât nu pot fi create de mintea umană. Povestea „Noii Medicini” este o poveste de acest gen. Deoarece însă ne ocupăm aici de medicină, şi nu de un scenariu pentru Hollywood, ne vom limita la un rezumat al celor mai importante elemente.

Dr. Ryke Geerd Hamer s-a născut în 1935, în Friesland (nord-estul Germaniei). A studiat medicina, fizica şi teologia şi la vârsta de 26 de ani a primit atestatul de medic. În 1972 a devenit medic specialist pentr medicină internă. A construit mai multe aparate medicale, pentru care a primit şi patente, cum ar fi de exemplu bisturiul Hamer, care este de 20 de ori mai ascuţit decât o lamă de bărbierit, un fierăstrău special pentru oase, un aparat pentru analiza sângelui transcutan (fără să rănească pielea) precum şi un pat de masaj care se adapta automat la forma corpului.

Împreună cu soţia sa, care şi ea era medic, şi cu cei 4 copii ai lor au trăit o vreme în Roma, până în August 1978, anul accidentului fiului său Dirk. Acesta împreună cu sora sa Birgit îşi petreceau vacanţa împreună cu nişte prieten pe un vas. Ajunseseră în portul corsican Cavalo unde au ancorat. În timpul nopţii, în apropierea vasului lor a izbucnit o ceartă care a degenerat până la focuri de armă. Glonţul unei carabine de război (calibrul 30 MI, deci care putea doborâ şi un elefenat) şi-a greşit ţinta, străpungând peretele bărcii şi lovindu-l pe Dirk, care dormea. Acesta a fost grav rănit, şi în ciuda a 19 operaţii, după 4 luni de încercări disperate, a decedat în braţele tatălui său.

Desigur că familia Hamer a cerut pedepsirea făptaşului, care depusese şi o mărturie scrisă. Doar că la pedepsire nu s-a ajuns, pentru că făptaşul ne era un oarecare, ci prinţul moştenitor italian Vittorio Emanuele de Savoya. De când regele Umberto a fost îndepărtat de pe tronul Italiei printr-un referendum naţional, în 1946, familia regală nu mai avea dreptul de a locui în Italia, trebuind să trăiască în exil. Prinţul beneficia de excelente relaţii în cele mai înalte cercuri, astfel că a scăpat de proces. Deci familia Hamer avea de a face cu un adversa foarte influent şi puternic, care pe deasupra mai era şi implicat în comerţul cu arme precum şi membru al mafiei italiene (da, exact, vorbesc despre prinţul Vittorio Emanuele). O serie de lucruri foarte ciudate s-au petrecut din ziua nefericitei întâmplări:

– vasul „Mapagia“ în care fusese împuşcat Dirk, a dispărut fără urmă chiar de a doua zi, fără a mai fi găsit vreodată;

– glonţul care a fost scos din corpul lui Dirk nu a fost analizat la poliţie, nici în Corsica şi nici în Germania, aici ca urmare a insistenţelor unui foarte înalt personaj politic german;

– arma faptei care era proprietatea prinţului a dispărut în August 1983 din sediul poliţiei din Ajaccio. Dispariţia ei a fost observată de către procuratură abea în 1987. După trei ani, a apărut în locul ei o altă carabină de acelaşi tip;

– la câteva zile după decesul lui Dirk, prinţul a primit de la vărul lui, regele Baudoin al Belgiei, un paşaport diplomatic cu care a plecat în Mexic. Paşaportul original îi fusese reţinut de către tribunal, iar prinţul nu avea voie să călătorească;

– procuratura din Bastia a confirmat agenţiei de ştiri italiene ANSA, că cercetările au fost chiar din prima zi obstrucţionate de ajutoarele, prietenii şi mituiţii „mafiei regale“ europene. Presa italiană s-a agitat atât de vehement pe tema scandalului, încât întoarcerea casei regale în Italia, care fusese discutată mai înainte, a devenit practic şi definitiv imposibilă. Ex-regele Umberto s-a resemnat şi l-a dezmoştenit pe prinţ, dar după doar 10 zile a murit;

– Dr. Hamer s-a îmbolnăvit grav, după moartea fiului său, de cancer la testicole. Se considera că el va deceda de asemenea, şi s-au făcut presiuni asupra lui de a-ţi retrage plângerea penală contra prinţului. Ca mesager al familiei regale a fost trimis redactorul-şef al unei mari reviste ilustrate germane, domnul Pütz Siedel. El a ameninţat că dacă familia Hamer va continua să-l urmărească pe prinţ, va trebui să părăsească Roma, va fi adusă în ruină financiară, renumele doctorului Hamer va fi distrus, şi, la o adică i se va putea înscena şi un accident.

În afară de uciderea doctorului Hamer, toate celelalte ameninţări au şi fost puse în practică. Au existat însă şi mai multe încercări de a-l omorâ pe Hamer, dar din fericire acesta a scăpat. Dr. Hamer a fost dat în judecată de Gaub (prieten personal al lui Franz Joseph Strauss), avocatul familiei prinzului, pentru jigniri aduse prinţului. Familia Hamer a fost hăituită de diferiţi avocaţi, detectivi şi servicii secrete, ameinţată şi terorizată, aşa cum rezultă dintr-o documentaţie de peste 600 de pagini a procuraturii din Koblenz.

Doamna Sigrid Hamer nu si-a mai revenit după moartea fiului ei şi a decedat în 1985, demoralizată de teroarea neîntrerupă provocată de Casa de Savoya. Prinţul a fost, după 13 ani, în 1991, adus în faţa unui tribunal din Paris, şi condamnat pentru 6 luni cu suspendare, pentru „port ilegal de armă“. (Ciudată acuzaţie pentru un negustor de arme!)

Descoperirea

Cam atâta, pe scurt, despre tragica poveste a lui Dirk Hamer şi a familiei lui.Descoperirea medicală însă a început o dată cu declanşarea cancerului la Dr. Hamer. Acesat a supravieţuit deoarece la dorinţa lui a fost operat, în ciuda prognozei proaste pe care i-au dat-o doctorii. El a avut sentimentul că îmbolnăvirea sa avea de a face cu tragica moarte a fiului său, deoarece până la acel moment, fusese întotdeaună într-o bună stare de sănătate.

Ca medic şef într-o clinică de cancer afiliată Universităţii din München, el a început să-i întrebe pe pacienţi asupra evenimentelor din viaţa lor care au precedat la ei apariţia bolii. Şi întradevăr, toţi pacienţii suferiseră diferite şocuri, trăiri sufleteşi problematice, chiar dacă nu întotdeauna atât de tragice ca în cazul doctorului Hamer.

Pe data de 4 Octombrie 1981 el a făctu publice constatările sale atât la televiziunea bavareză cât şi la televiziunea italiană. I s-a cerut să retracteze cele afirmate, dar refuzând, şi-a pierdut funcţia de medic şef la clinica unde lucra. De atunci se înceacră în permanenţă a se ascunde, ignora sau discredita teoriile doctorului Hamer, deşi „Noua Medicină“ poate fi confirmată de peste 20.000 de pacienţi , şi nu a putut fi până în prezent infirmată ştiinţific ca teorie şi ca metodă terapeutică.

Cele cinci legi biologice

Dar ce a descoperit Dr. Hamer atât de revoluţionar, încât să fie timp de peste 16 ani urmărit de „mafia cancerului“? Până atunci se credea că apariţia cancerului era o „greşeală“ a organismului, un act de „sinucidere“ a celulelor tumorale. Doar că nu se putea înţlege de ce unii mureau de cancer în timp ce alţii se vindecau, chiar şi fără terapie. Acest fenmen se numea „remisie spontană“ sau mai popular, minune.

Dr. Hamer considera însă că apariţia cancerului este un fenomen plin de sens, un „program special al naturii“, care intra în acţiune acolo unde funcţia normală a vieţii este dereglată, fie că era vorba de animal sau de om. Scopul cancerului, spune Dr. Hamer, este întotdeauna restabilirea complectei funcţionabilităţi a organismului, ceea ce, atunci când reuşeşte, se soldează cu vinecarea pacientului „quasi“ de la sine (deşi pot desigur apare complicaţii, dar care de asemenea se desfăşoară conform anumitor reguli). Tot acest „program de avarie“ este controlat de creier, lucru care se poate demonstra şi înţelege cu ajutorul imaginilor Röntgen.

1-„Regula de fier“ a cancerului

Aceasta este prima dintre cele cinci legi biologice pe care le-a inclus Dr. Hamer prin Noua Medicină. În esenţă această lege spune că fiecare cancer este declanşat de către psihic, şi anume printr-un „conflict şoc“ care îl prinde pe om pe „picior greşit“ (îl surprinde). Nu orice stare conflictuală declanşează automat un cancer, ci numai cele foarte puternice, grave, înalt dinamice şi izolative şi de durată“. Hamer a numit un astfel de „conflict şoc“ care declanşează cancerul, sindromul DHS (Dirk Hamer Syndrom, în amintirea fiului său). Conflictul declanşator poate să nu apară unei alte persoane ca ceva neapărat rău sau grav, dar acest lucru nu este important. Important este cum resimte pacientul acest conflict. Iar aceasta depinde de caracterul persoanei, fiind la fiecare om altfel.

Cancerul începe aşadar în acelaşi moment al „conflictului şoc“ pe trei planuri: psihicul, creierul şi organul corespondent (care aparţine zonei din creier implicate în conflict). Şi evoluţia ulterioară a bolii se dezvoltă conform unor legi clare, paralel cu aceste trei planuri. Astfel natura conflictului (conţinutul său psihologic) hotărăşte care parte, loc din creier este afectat de „conflictul şoc“ şi care organ, corepunzător locului implicat din creier, se va îmbolnăvi.

Locul respectiv din creier implicat de către „conflictul şoc“ se poate foarte clar vedea cu ajutorul „Cerebralen Computer-Tomogramm” (CCT), un fel de imagini Röntgen în „felii” ale creierului. În imagini se pot vedea la locul respectiv un soi de cercuri concentrice (ca la o ţintă), pe care radiologii le considerau „artefacte” (greşeli condiţionate tehnic)şi nu dădeau nici o importanţă acestui fenomen. Într-o scrisoare a firmei Siemens (care produce astfel de aparatură) către Dr. Hamer, specialiştii firmei confirmă că aceste cercuri concentrice nu sunt condiţionate tehnic şi deci că sunt reale. Medicii alopaţi au denumit ironic aceste cercuri „focarul Hamer”, iar Dr. Hamer a păstrat şi omologat termenul.

Au existat şi alţi medici care au văzut corelaţia dintre un „conflict şoc” şi apariţia ulterioară a cancerului, însă nu au făcut cercetări mai intense în această direcţie. În „Spiegel” nr.27 din 1987

se poate citi: „Crizele sufleteşti parţial dramatice, parţial înăbuşite, au fost consemnate de ginecologul Werner Heyden din Hamburg la pacienţii lui. Şocul devine şi mai adânc atunci când diagnosticul pătrunde fulgrător în viaţa pacientului.”

2. Cele două faze ale bolii

Cea de a doua lege are valabilitate generală, nu numai în cancer: orice boală constă din două faze complect diferite, dar care depind una de cealaltă. Aşa-numitul sistem nervos vegetativ, care controlează şi coordonează toate funcţiile vitale, constă din doi jucători care joacă unul împortiva celuilalt: sistemul simpatic, responsabil pentru Activitate, şi cel parasimpatic, responsabil pentru Odihnă şi Digestie. La oamenii sănătoşi cei doi jucătorise schimbă în activitatea lor alternativ o dată cu ritmul zi/noapte. Dacă o persoană suferă un „conflict şoc“ (DHS) atunci sistemul lui nervos se „cuplează“ pe stress permanent, iar pacientul rămâne „blocat“ în simpatic (simpaticoton). Astfel de persoane suferă din cauza dereglărilor de somn, lipsă de apetit, slăbesc şi au în general mâinile reci, deoarece faza de odihnă parasimpatică (vagotonă) este prea scurtă sau lipseşte complect. Marea majoritate a oamenilor se simt în această fază stresaţi, dar nu bolnavi. Dacă conflictul nu poarte fi rezolvat, pacientul în cele din urmă moare de epuizare (cahexie).

Dar dacă conflictul este dezamorsat, atunci organismul cuplează imediat parasimpaticul (vagotonia) cu toate cele ce îi aparţin: oboseală, epuizare, poftă de mâncare cu câştigare în greutate, mâini calde, eventual transpiraţie nocturnă şi/sau boli infecţioase. Pacientul se simte acuma întradevăr bolnav şi de regulă are dureri. „Focarele Hamer“ din creier adună lichid, devin edematoase şi încep să se vindece. Acuma devin mai binevizibile în imaginile Röntgen şu sunt fals interpretate ca tumori cerebrale, iar dacă pacientul are ghinion, va fi operat complect inutil.

Deoarece medicina şcolastică (alopată) recunoaşte singură că după naştere, celulele nervoase nu se mai înmulţesc, (Nota Qui bono: între timp se ştie însă că acest lucru nu este complect adevărat, celulele nervoase se pot reface, însă nu este vorba de o diviziune celulară cu scop de reproducere şi înlocuire, cum este cazul cu foarte multe alte celule ale organismului), atunci nici nu pot apare tumori cerebrale. Singurele lucruri care pot acolo creşte sunt ţesuturile conjunctive (celulele Glia) care însă nu sunt periculoase, ba dimpotrivă, ele susţin procesul de vindecare din creier. Singura complicaţie care poate apare este mărirea presiunii în creier, dependent de mărimea conflictului orinigar. Dar acest lucru se poate rezolva cu o administrare temporară de cortizon. La nivel organic apar de asemenea procese de reparare a ţesuturilor canceroase, cum ar fi de exemplu şi prin depozitele de lichide (edem de vindecare).

În punctul culminant al fazei de vindecare se ajunge la o criză asemănătoare epilepsiei (epileptoidă), care poate trece fie neobservat, dar poate să ia şi o formă dramatică care să meargă până la deces, în funcţie de cât de puternic şi de lung a fost conflictul. Aceasta are sensul biologic de începere a reîntoarcerii la normalitate. În anumite cazuri pot apare crampele. Din punct de vedere psihic pacientul experimentează o scurtă „recădere“ în problemele sale (care în fapt sunt deja rezolvate).

Cea mai cunoscută criză de vindecare este infarctul cardiac. Se ştie de mult timp că infarctul se produce mai întotdeauna noaptea sau în concediu sau la sfârşit de săptămână. Dar nu se putea înţelege de ce oare tocmai într-o perioadă de timp în esenţă lejeră. Conform însă Noii Medicine, acest fenomen este logic, deoarece este vorba despre o criză de vindecare.

Criza epileptoidă sau „de vindecare“ este cu atât mai intensă (şi potenţial mai periculoasă) cu cât mai greu a fost conflictul şi cu cât mai mult timp  a durat. Şi acest lucru are sensul său biologic: nu reuşeşte animalul sau omul să rezolve conflictul într-un timp rezonabil, atunci natura se îngrijejşte ca exemplarul respectiv să nu mai „stea la dispoziţie“ pentru actul de reproducere, desigur spre prejudiciul său, dar spre beneficiul şi îmbunătăţirea speciei, ceea ce are întotdeauna prioritate în procesul evoluţiei.

Dacă însă criza este înlăturată, nimic nu mai stă în faţa însănătoşirii; atâta timp cât nu se amestecă medicina alopată cu nepriceperea ei. Edemele de vindecare vor fi „spălate“, până când este atins stadiul normal. În urmă rămân ţesuturi cicatrizate sau chisturi nevinovate. Doar că vai celor care se vor lăsa radiografiaţi, căci deseori sunt astfelde chisturi confundate cu cancerul.  Cine însă cunoaşte principiile şi legile Noii Medicin, poate uşor face diferenţa dintre cele două. Mai de mult bolile se împărţeau în „reci“ (degenerative) şi „calde“ (infecţioase). Astăzi însă ştim că este vorba doar de două faţete ale aceleiaşi medalii.

La animale se ajunge în circa 80% dintre cazuri la rezolvarea conflictului şi la vindecare. Dacă medicina şcolastică nu ar fi aşa cum este, s-ar ajunge şi la oameni al acelaşi procent (vindecare spontană). Restul de 20% poate fi rezolvat prin ajutorul pe care îl oferă conceptele din Noua Medicină.

Cele arătate mai sus ne ajută să înţelegem că boala nu este nici întâmplare sau ghinion, nici haos, ci este un „program de urgenţă“ plin de sens al naturii, program care este valabil pentru toate mamiferele. Acest program s-a dezvoltat cu foarte mult timp înainte, când omul de astăzi era încă un mamifer, nu un homo sapiens. Este vorba de un program biologic care are în vedere supravieţuirea speciei, şi nu neapărat a individului, precum şi optimizarea reacţiilor conflictuale. Atunci când apare o situaţie neaşteptată, ameninţătoare, mamiferul (animalul, dar şi omul) intră în „simpaticotonie“. De ce?

Deoarece trebuiesc mobilizate toate rezervele, pentru a rezolva această problemă: trebuie să rămâi treaz şi vigilent, şi nu mai este timp de mâncat sau de dormit. Astăzi numim aşa ceva „stress“. Nu poate fi problema rezolvată, individul moare. Este problema rezolvată, atunci este timp, pentru a complecta din nou rezervele: foame şi oboseală, deci nutriţie şi odihnă.

Durerile au rostul de a-l „linişti“ pe bolnav, de a împiedica mişcările până ce procesul de vindecare va fi încheiat. Medicul nu ştie acest lucru şi va deveni nervos, iar pacientul se simte „bolnav“. Aşa că se „laborează“ cu tot felul de medicamente, aducându-l pe pacient într-o nouă fază de stress (sau chiar panică, frică). Ceea ce duce la reapariţia fazei „simpaticoton“, iar medicul este mulţumint. Iniţial şi pacientul! Atâta timp cât adevăratul proces, sistemul, nu este recunoscut, nici nu i se poate imputa cuiva ceva. Dar aceasta nu este totul.

3.Sistemul ontogenetic al tumorilor şi echivalentelor cancerului

Nu vă speriaţi din cauza acestui titlu. A treia lege biologică este în realitate simpul de înţeles. În cadrul cercetărilor făcute Dr. Hamer a constatat că există anumite feluri de cancer care duc la formarea unei tumori în fazele de conflict (de ex. cancerul de stomac) şi altele în care formarea tumorii se declanşează în timpul procesului de vindecare (cistele, polipii, limfomele). Aparent această situaţie nu se potriveşte în conceptul general al Noii Medicini. Până când însă soluţia misterului a fost găsită.

Şi anume, în biologia evolutivă a organismelor pluricelulare, în embrion apare la început diferenţierea în straturi celulare, din care ulterior se produce diferenţierea celulară în diferite ţesuturi şi organe. Aceste straturi sunt: endoderma (intern – digestie, reproducere), mezoderma (musculatură, oase şi ţesuturi conjunctive) şi ectoderma (extern – piele, organele de simţ). Aceste trei straturi au apărut în timpul evoluţiei unul după altul, şi ele au fiecare un corespondent în creier: cerebel, creierul mic şi creierul mare (aceasta este o împărţire generală, fără a intra în detalii, pe care le puteţi citi în cărţile Dr. Hamer). Toate organele interne (endoderm – stomac, intestin, ficat,  etc.) şi unele care aparţin mezodermului declanşează o tumoare în faza de conflict, iar în faza de vindecare fie tumoarea se rezoarbe fie se „încapsulează“.

În cazul celulelor care aparţin ectodermei (stratul al treilea, extern)  precum şi în cazul unor ţesuturi care aparţin de mezoderm, este exact invers: în timpul unui conflict apar deficite, defecte de „substanţă“, care nu sunt întotdeauna văzute (diagnosticate) ca fiind cancer (Dr. Hamer foloseşte pentru ele termenul „echivalente cancerului“), iar în faza de vindecare se formează edeme şi creştere celulară, care este în mod eronat văzută ca fiind cancer, cum ar fi de exemplu leucemia.

În cazul acesteia, măduva osoasă produce peste măsură celule incomplecte, aşa-numitele „blaste“, care însă nu se pot divide, aşa cum şi medicina şcolastică ştie. În acest caz periculoasă este doar chemterapia şi radiaţiile care se administrează în astfel de cazuri de către medicina alopată. Cele mai cunoscute „echivalente ale cancerului“, care se comportă conform legilor Noii Medicini şi prin aceasta sunt vindecabile, sunt diabetul, scleroza multipă, epilepsia, multe dintre afecţiunile psihice şi ale organelor de simţ.

Ontogenetic are sensul aici de interconexiune, adică a faptului că fiecare organ al corpului aparţine unei anumite faze de dezvoltare, atât în evoluţia vertebratelor (ca grup) cât şi în dezvoltarea embrionului (ca individ). Acelaşi lucru este valabil şi pentru dezvoltarea anumitor părţi  ale creierului şi sistemului nervos. Din aceasta rezultă o subordonare clară a fiecărui organ unei anumite regiuni din creier. Avem de a face cu un aşa-numit sistem „supradeterminat“, adică dacă vom cunoaşte un nivel, vom putea să le determinăm şi pe celelalte două (de dinainte şi de după el). Dr. Hamer (şi ceilalţi care au studiat Noua Medicină) poate, doar analizînd o tomografie a creierului, să diagnozeze corect, şi invers după o diagnoză corectă, poate spune exact în care regiune a creierului se află un „focar“.

Tot astfel  pot fi înţelese şi conflictele copiilor mici, ale pacienţilor aflaţi în comă sau ale animalelor, deoarece „limbajul creierului“ este acelaşi la toate mamiferele. Atunci când medicii alopaţi, aşa cum este profesorul de pediatrie Niethammer sugerează, că la copii, îndeosebi la sugari, nu există conflicte, acest fapt ne arată cât de mult s-a îndepărtat medicina şcolastică de adevărata înţelegere a pacientului. Chiar şi embrionii, în corpul mamei, pot suferi „conflicte şoc“, cum este spre exemplu sindromul „fierăstrăului circular“. Dacă o femei gravidă se va afla foarte des în apropierea unui fierăstrău circular electric, zgomotul foarte puternic va fi interpretat ca un semnal de pericol (răgetul unui leu) care ar putea omorâ mama. Rezultatul este un confict (de spaimă) care va duce la paralizii senzoriale sau motorice înnăscute.

„Conflictul şoc“ crează un „scurt-circuit“ într-un areal cerebral anume, fapt ce poate fi constatat cu ajutorul tomografiilor cerebrale, ca fiind un „focar Hamer“. Organul corespunzător aceste anume părţi a creierului unde a apărut focarul, atâta timp cât conflictul este de durată, va fi „bombardat“ cu „impulsuri eronate“, emisia de biofotoni  va fi modificată, şi se va ajunge, în funcţie de ţesuturi, la greşeli de funcţionare sau la formarea de tumori.

În laborator nu pot fi create tumori în ţesuturi, care sunt despărţite de sistemul nervos. Există întradevăr „culturi de celule canceroase“ din ţesuturile conjunctive (sarcome), dar care în fond sunt formate anterior, iniţial, într-un organism viu. Fără impulsurile nervoase transmise de creier nu pot exista tumori.

Unele tumori din domeniul endotermului îndeplinesc chiar sarcini importante, cum ar fi de exemplu în cazul unor cancere intestinare, în care se produc în cantitate sporită sucuri digestive, pentru a putea digera o „bucată nedigerabilă“.  Ceea ce la animale trebuie înţeles „cuvânt cu cuvânt“, la om trebuieşte înţeles la figurativ (nu poate „digera“ o situaţie, i-a cazut „greu la stomac“, etc). Această situaţie poate duce la deces, dacă acest conflict nu va fi rezolvat. Se ajunge însă la rezolvarea conflictului, atunci creierul declanşează reporgramarea şi faza de vindecare va fi declanşată.

Şi acum pot apare ţesuturi tumorale modificate, care au însă o sarcină pozitivă: astfel în cazul cancerului de rinichi (după conflictul apă-lichide) acesta se transformă după rezolvarea conflictului în chisturi renale care produc urină şi care ajută la îmbunătăţirea capacităţilor renale. Sau în cazul cancerului de ovare vor apare chisturi ovariene care vor stimula producerea sporită de estrogen, cu urmarea că femeia respectivă va arăta mai feminină şi mai tânără şi va avea mai bune şanse pentru o nouă sarcină (hormonal vorbind). La bărbat chisturile testiculare după un cancer de testicole (conflict de pierdere a unei persoane apropiate) vor ajuta la producerea de testosteron, fapt prin care  pacientul va arăta mai masculin.

4.Sistemul microbian condiţionat ontogenetic

În capitolul asupra microbilor am văzut că în acest domeniu ştiinţa este plină de contradicţii. Astfel cunoaştem „simbionte” cum sunt bacteriile Coli, care ne ajută în procesele digestive şi din care fiecare om poartă în permanenţă cu sine 1-2 kilograme. Cunoaştem germenii „virulenţi”, care chiar şi la persoanele imunizate, apar în timpul unei boli, dar care nu apar la alte persoane, care nu au fost imunizate. Aceiaşi germeni pot exista în organism şi în mod paşnic, adică „latent” sau „apatogen”.

O orientare în acest haos de păreri, idei, teorii şi concepte ne arată însuşi Pasteur prin al său: „Microbul nu este nimic, totul este mediul pe care se dezvoltă.” Dacă pacientul are o infecţie, asta înseamnă că terenul era prielnic pentru aceasta. Această tautologie (autoclarificare) nu ne ajută însă cu nimic, deşi în principiu este corectă. Cu ajutorul Noii Medicini poate fi soluţionată şi această dilemă: pentru fiecare ţesut  sau tip de ţesuturi există microbi specifici care sunt „responsabili cu vindecarea”, care susţin vindecarea şi sunt activi doar în perioada de vindecare. În rest microbii pot să fie prezenţi, dar nu vor intra în acţiune.

Astfel fungiile şi micobacteriile sunt responsabile pentru vindecarea ţesuturilor de origine endodermală şi a unora dintre cele mezodermale: ele „consumă” ţesutul tumoral. Acest lucru se petrece spre exemplu în cazul tuberculozei, care este faza de vindecare a unor conflicte corespunzătoare. În ţările dezvoltate, tuberculii de tuberculoză sunt practic eradicaţi, astfel încât corpul este nevoit să rezolve problema şi fără ajutorul acestora, lucru posibil, dar faza de vindecare durează mai mult timp şi este mai anevoioasă. Pe deasupra mai există aici şi o funcţie biologică pe care o îndeplinesc tuberculii: un focar de tuberculoză, care este „curăţat şi tuşit afară”, va forma o „cavernă”, care va susţine mai bine respiraţia decât dacă, fără bacterii, va fi cicatrizat şi „încapsulat”.

Alte bacterii precum şi virusuri au o altă sarcină: deoarece în ectoderm precum şi anumite părţi ale mesodermului, în faza de vindecare se petrece exact invers, anume se „construiesc“ ţesuturi după o defecţiune, microbii se ocupă acolo cu inflamaţiile, creşterea temperaturii şi irigare sangvină (ceea ce în general numim „inflamaţie“), pentru a susţine reconstrucţia de ţesuturi. Atunci când este vorba de partea internă a unui vas, se poate ajunge pentru scurt timp la o blocare a vasului respectiv, cu eventuale consecinţe neplăcute.

Convieţuirea şi cooperarea cu microbii funcţionează de milioane de ani. Iar problemele au apărut de abea atunci când omul a tulburat echilibrul, prin confruntarea cu germenii „necunoscuţi“. Spre exemplu indienii americani care au murit pe capete din cauza gripei sau rujeolei, deoarece organismele lor nu cunoşteau aceşti germeni. Invers se întâmplă adeseori cu persoanele din ţările dezvoltate, care în cadrul unor călătorii în ţări îndepărtate se confruntă cu microbi necunoscuţi organismelor lor. Sau cu pacienţii moderni la care sistemul imunitar este artificial ruinat, prin intermediul substanţelor chimice (otrăvuri farmaceutice, vaccinuri), astfel încât aceste sisteme imunitare sunt „iritate“ (alergii) sau complect compromise (AIDS).

În ceea ce priveşte cea de a cincea lege biologică, având în vedere faptul că ea se refere îndeosebi la constelaţia schizofreniilor şi a altor afecţiuni psihice, nu vom face referiri aici. Cine doreşte însă poate consulta Noua Medicină, cartea originală a Dr. Hamer, desigur în limba germană.

Cazuri concrete

Trebuieşte mereu avut în vedere faptul că modelul comportamental descris de Noua Medicină este un sistem arhaic, ancestral, care a fost dezvoltat în haitele (comunităţile) de mamifere. Scopul este de a asigura perpetuareai speciei ca şi întreg, şi nu are absolut nimic de a face cu ceea ce înţelegem noi prin Dreptate, Morală sau Lege care au fost implementate de vreun Dumnezeul, Stat sau Fondator de religie, lucruri care aveau ca scop mai ales aducerea sub control şi înrobirea individului.

Acest sistem funcţionează încă perfect şi doar ignoranţa noastră (dorită de multe ori) ne face victime ale unui cancer sau a altor boli. Am mai spus că doar un conflict neaşteptat şi şocant este capabil să declanşeze un cancer, şi aceasta doar atunci când respectivul conflict este de durată. De xemplu, cazul unei mame al cărui copil îi este „smuls” din mână de către un automobil. Mama va suferi un conflict „Mamă-Copil” şi va dezvolta un cancer la sânul stâng, cu un „focal Hamer” în creireul mic din partea dreapta (dacă foloseşte mâna dreapta, iar pentru cele care folosesc mâna stângă focarul va fi în partea stângă).

Acest conflict va fi rezolvat dacă copilul se va vindeca de pe urma rănirilor suferite. Dacă însă copilul va muri, rezolvarea conflictului poate fi efectuată printr-o nouă sarcină, sau prin rezolvarea psihică a conflictului (consolarea faţă de situaţia dată), lucru greu şi cu care nu orice mamă va putea să ajungă la capăt. Asocierea este evidentă: o femeie care foloseşte mâna dreaptă îşi va ţine copilul mai ales cu sânga, dreapta fiind lăsată liberă pentru lucru. Deci la sânul stâng va suge mai ales copilul. Spre exemplu, din lumea animalelor cunoaştem foarte multe cazuri în care partenerului îi va fi permis deseori să sugă, dar de la sânul drept (sau de la celălalt sân), desigur aceasta în cazul în care există destul lapte. Astfel în cazul unui conflict  (nesexual) în care este implicat partenerul, celălalt sân („sânul partenerului”) va fi cel afectat.

Este însă foarte împortant modul în care va fi perceput iniţial conflictul. Prin aceasta se stabileşte parcursul ulterior, evoluţia ulterioară. Un exemplu: o femeie vine acasă şi îşi găseşte soţul cu altă femeie în pat. Desigur aici pot exista reacţii diferite faţă de aceste „conflict şoc“.  Ori femeia a „scontat“ pe o astfel de posibilitate, şi atunci nu mai avem de a face cu un conflict, ci doar cu o regretabilă confirmare a ceva intuit anterior. Femeia va avea desigur o problemă, dar nu un cancer, ci un divorţ. Ori ea poate căpăta un conflict datorat fricii de a „nu mai fi interesantă“, deci se declanşează un conflict de „a nu mai avea partener“, fapt ce duce la cancer de col uterin.

Sau ea va fi lovită în propria ei imagine (evaluarea de sine), adică va suferi de faptul că nu mai „este dorită“, va suferi de o prăbuşire a „valorii sexuale proprii“, şi toate acestea vor rezulta într-un cancer osos al bazinului. Sau nu va mai fi interesată de partenerul ei, şi va ajunge într-un „conflict de partener“ cu formarea unui cancer la sânul respectiv.  Fiecare conflict are, desigur, focarul lui într-un alt loc din creier.

De aici rezultă că în Noua Medicină este fundamentală preocuparea pentru înţelegerea conflictelor din personalitatea pacienţilor, lucru pentru care medicul trebuie să-şi ia suficient timp, să aibe suficiente cunoştinţe de psihologie şi un pic de talent de detectv. (Dar cine are azi timp de toate astea, când medicul este grăbit să facă bani, nu psihanailză).

Cancerul oaselor începe (fiziologic vorbind) cu o osteoporoză. Aceasta este de regulă greu de văzut la Röntgen, eventual doar în cazurile avansate. Putem acuma să înţelegem mai bine de ce multe femei, după menopauză, încep să sufere de osteoporoză, în timp ce altele nu: ele se simt „lipsite de valoare, devenite inutile“, sentimentul propriei valori, care foarte des este corelat la femei cu fertilitatea, are acuma putenic de suferit. Toată această poveste nu are nimic de a face cu hormonii.

Pe lângă reducerea construcţiei osoase se reduce şi producţia de globule albe şi roşii  din sânge, producţie care are loc în măduva osoasă. Nici acest lucru deseori nu este evident în analizele de sânge. Dacă se ajunge la rezolvarea conflictului, se petrec mai multe lucruri simultan: oasele acumulează din nou calcul, în diferite  locuri, punctual. Cine are ghinionul să fie acuma radiografiat, va afla că are cancer osos (sau metastază osoasă), pentru că nu se înţelege că este vorba de un proces de vindecare.

Pe deasupra vor apare în cadrul acestui proces de vindecare şi durerile osoase, lucru firesc, dar care va fi interpretat de medicina alopată ca o confirmare a diagnosticului de cancer osos. În realitate durerile au şi ele rolul lor, de a-l „ţine deoparte“ pe bolnav de activităţile fizice grele care ar putea duce la probleme (fracturi) ale oaselor tocmai aflate în faza de vindecare. Suplimentar începe o producere mărită a globulelor de sânge în măduva osoasă. Astfel apar şi leucocite „incomplecte“ adică blaste, care vor fi interpretate de către medicina alopată ca fiind o dovadă de leucemie. Aceasta uitând însă că blastele sunt celule care nu se pot reproduce (nu a fost niciodată observată o reproducere, divizare a blastelor) şi deci nu pot fi celule cancerigene.

Săracul pacient va fi din nou adus în stare de conflict prin diagnosticul de „cancer“, procesul de vindecare este blocat, blastele dispar, ceea ce oncologia consideră a fi un succes al terapiilor ei chimice şi radioactive. Totuşi se ştie că nimeni nu a murit din cauza unui număr mare de blaste. Cantitatea acestora se reglează de la sine, dacă pacientul aşteaptă cu răbdare, în pat, trecerea perioadei de vindecare.

Şi modificările în mediul social înconjurător se pot reflecta printr-un cancer: cancerul de stomac indică îndeobşte supărări familiare. Atunci când sunt pierderi într-o familie mare, se înmulţesc cazurile de cancer la stomac, la fel ca şi cancerele de col uterin ca urmare a conflictelor sexuale. Pentru cancerul de sân cauza cea mai frecventă este conflictul mamă-copil. Pe vremuri femeile aveau mulţi copii, iar cu o urecheală zdravănă a „obraznicului“ se termina şi un conflict. Astăzi sunt din ce în ce mai puţini copii într-o familie, iar prin metodele pedagogice promovate de pedagogii moderni şi superficiali avem de a face cu tot mai multe relaţii neurotice mamă-copil în familiile mici.

Povestea metastazelor

Când unui pacient i se pune diagnosticul de „cancer“ (fie că este adevărat, fie că nu), acesta este confruntat cu un „conflict-şoc“ care el însuşi poate declanşa un cancer. În funcţie de cum este resimţit şocul, există mai multe posibilităţi, respectiv localizări ale unui nou cancer: frica de moarte va conduce la un cancer la plămâni, o pierdere a „valorii proprii“ (nu mai sunt bun de nimic) duce la un cancer osos, o previzibilă operaţie la stomac poate declanşa un „conflict de înfometare“ sau un „atac asupra burţii“ şi duce astfel la un cancer al peritoneului.

Faptul că oncologii nu vor să ştie nimic de faptul că printr-un diagnostic de cancer pot chiar declanşa un cancer (desigur că nici nu vor să recunoască aşa ceva), ei vor denumi aceste cancere, „metastaze“. Se afirmă că celulele canceroase „migrează“ cu ajutorul sângelui prin tot corpul şi se „aşează“ în altă parte.  Aşa spune teoria. Problema este însă că astfel de „metastaze plimbătoare“ nu au fost relevate în nici un microscop din lume vreodată.  Pe deasupra aceste metastaze ar trebui să fie ceva extraordinar, deosebit, cu o putere de metamorfozare care nu este încă cunoscută în biologie:  o celulă a pielii se transformă într-una osoasă, o celulă renală într-una hepatică, ş.a.m.d. Acest lucru contrazice legile biologice. După diferenţierea în embrion, celulele nu se mai modifică (se pot desigur, îmbolnăvi, dar nu se pot transforma în alte celule complect diferite, ale unui ţesut complect „altfel“). Şi nici celulele canceroase (deci bolnave) nu pot reuşi acest miracol. Medicina alopată a gîndit de decenii în  „teoria germenilor“, şi transformă acuma o celulă canceroasă într-un fel de microb care invadează organismul, îmbolnăvind toate ţesuturile, ca un fel de epidemie. Doar că „haoticul“ cancer se ţine întotdeauna strict de reguli: un organ sau ţesut anume suferă întotdeauna de acelaşi cancer! Dacă ar exista metastaze, ar exista şi adenoame la epiteliul de acoperire sau sarcoame la intestin. Doar că aşa ceva nu există!

Şi încă ceva: dacă întradevăr ar exista metastaze care se plimbă prin sânge, atunci ar exista pericolul unui cancer la fiecare transfuzie de sânge, căci ele atunci s-ar putea plimba tot aşa nestingherite prin corpul primitorului de transfuzie. Ar trebui să fie filtrate la fiecare transfuzie, sau cel puţin căutate, dar despre aşa ceva nu este vorba nicăieri. Tot ceea ce este denumit generic „metastază“ este un cancer independent cauzat de propriul conflict (conflictul-şoc al diagnozei) sau de faza de vindecare a acestuia (creier, oase, etc.)

Din punct de vedere histologic (structura celulei) nu există nici o deosebire între cancer şi cancerul în metastază. Este interesant de observat faptul că animalele nu capătă niciodată o metastază. Cancer, da, dar metastază…? Asta deoarece spre norocul lor, animalele nu pot să înţeleagă sau să citească diagnosticul unui doctor. Ele nu se tem de sentinţa: CANCER. Şi deci nici nu pot primi un „şoc-diagnostic“. Aşa că ele se ocupă în linişte de vindecarea propriei probleme, ceea ce se şi întâmplă în 80% dintre cazuri. Ori se ştie că omul poate chiar şi muri de frică. Acelaşi lucru se întâmplă mai nou şi în cazul AIDS. Asta pe lângă terapiile otrăvitoare cu AZT şi alte cocktailuri de chimicale.

Bine, veţi spune, dar sunt cunoscute o serie de substanţe cancerigene, cum ar fi, cel mai simplu exemplu, fumul de ţigară. Nu s-au făcut experimente cu fumul de ţigară asupra şoarecilor, dintre care unii s-au îmbolnăvit şi au murit de cancer pulmonar? Corect. Într-un mare studiu-experiment au fost sute de hamsteri timp de ani de zile afumaţi cu fum de ţigară, iar rezultatul a fost: niciunul nu a căpătat un cancer pulmonar, ba chiar animalele „afumate“ au trăit mai mult decât cele din grupul-martor (ne-afumate). (Sursa: W. Dontenwill et al. în „Zeitschrift für Krebsforschung und klinische Onkologie” 89,

152-180, 1977 – Nota Qui bono: din păcate nu am reuşit să localizez acest studiu).

Interesant este că acelaşi experiment a dus la şoarecii de casă la rezultate radical opuse, adică aceştia au căpătat cancer pulmonar. Doar că de mii de ani aceştia sunt, datorită „convieţuirii“ cu oamenii, învăţaţi să se deamă de foc şi desigur de fum, de unde se poate deduce o „frică“ indusă de acesta. Hamsterii au ca mediu natural natura liberă, departe de oameni, în vizuine construite în pământ, deci nu cunosc „genetic şi istoric condiţionat“ această teamă.

Terapia

…………………………………………………..

Nota Qui bono: Capitolul asupra terapiei l-am lăsat intenţionat deoparte, iar asupra acestei decizii mă voi referi în finalul acestei traduceri.

Dimensiunea politică

Ce are de a face Noua Medicină cu politica? Mult mai mult decât pare la prima vedere. Noua Medicină este un „material exploziv“, în primul rând pentru sistemul de sănătate. Există diferenţe atât de mari între Noua Medicină şi medicina şcolastică, încât acestea două nu se pot accepta una pe alta, ba mai mult, medicina şcolastică a arătat un comportament isteric faţă de Noua Medicină chiar de la bun început. Dacă Noua Medicină ar fi acceptată, peste 90% din producţia concernelor farma ar dispare pur şi simplu. Cu consecinţele de rigoare: şomaj în spitale şi clinici, rescrierea cursurilor facultăţilor de medicină, colabarea sistemului medical mai ales în ceea ce-i priveşte pe medici, care nemai având la dispoziţie pastile şi injecţii, vor prescrie…. ce? O problemă de etică! Oare?

Atunci şi în urmărirea prostituţiei şi a traficului de droguri avem de a face cu o problemă de acest gen? Căci şi acolo, datorită intervenţiei autorităţilor, unii (sau unele) îşi vor pierde locurile de muncă!

Dar mai există un aspect pe care l-am putea denumi „politic“. Dacă oamenii ar înţelege principiile Noii Medicin, şi ar învăţa să-şi elimine frica şi să-şi controleze conflictele, nu ar mai putea fi atât de uşor manipulaţi! Ori politica este în fapt astăzi o permanentă manipulare a maselor de oameni! În esenţă, Noua Medicină va putea să se afirme doar în cazul în care actualul sistem va colaba, se va prăbuşi. Când se va întâmpla acest lucru, nu ştiu, dar el se va întâmpla cândva cu siguranţă.

Verificarea teoriei

Dr. Hamer a încercat în repetate rânduri să obţină recunoaşterea conceptului şi teoriei Noii Medici. Aşa cum vă puteţi închipui, nu a reuşit niciodată să obţină o acceptare dar nici o respingere concretă, scrisă, bazată pe fundamente cât de cât ştiinţifice. Universitatea din Tübingen a refuzat să discute tema respectivă chiar şi atunci când i-a fost cerut acest lucru de către o instanţă, deci pe cale juridică. La data de 06.12 1983 Dr. Hamer a organizat o verificate a teoriei sale prin invitarea unui juriu internaţional format din specialişti care să verifice cazuistic Noua Medicină.

Înţelegerea scrisă era următoarea: dacă din 200 de cazuri se vor găsi doar trei în care conceptul Noii Medicini să se dovedească a fi eronat, Dr. Hamer era dispus să-şi depună (renunţe la) licenţa sa (dreptul de practică medicală). Nu a fost găsit nici măcar un singur caz contrar conceptelor Noii Medicini. Totuşi medicii invitaţi nu au respectat înţelegerea, nesemnând nici un document legat de această verificare. Profesorul Stender, radiolog la MMH Hanovra i-a spus lui Hamer: „Domnule Hamer, legile cancerului conform teoriei Dvs. sunt de o claritate fascinantă. Caut mereu, dar nu găsesc nici un punct slab. Doar că asta înseamnă că tot ce am făcut în ultimele decenii a fost doar curat nonsens. Nu ne puteţi cere să acceptăm să ne pierdem imaginea şi să vă semnăm Dumneavoastră vreo hârtie”.

Desigur, Hamer a replicat că mai bine îşi pierd „imaginea” câţiva medici , decât să-şi piardă viaţa mii de pacienţi. Pe deasupra înţelegerea fusese că dacă nu se găsesc măcar trei cazuri, atunci cei şapte profesori (atâţia fuseseră invitaţi să facă verificarea Noii Medicini) vor semna o constatare a celor prezentate şi discutate acolo. La care acelaşi profesor Stender a replicat: „Domnule Hamer, sincer vorbind, noi nu am calculat această posibilitate. În fapt noi am venit pentru a vă ridica licenţa de practică. Acuma, puteţi face ce doriţi, dar nimeni nu vă va semna ceva, căci astfel ne vom declara cu toţi singuri, în mod oficial, ca fiind idioţi.”

Acuma, dacă cei şapte şi mulţi alţii au fost sau nu, sunt sau nu idioţi, acest lucru rămâne să-l stabilească posteritatea, indiferent de câte semnături au pus pe indiferent câte documente.

În anii ce au urmat, s-au făcut mai multe încercări, marea majoritate pe cale juridică, de a-i ridica dreptul de practică lu Hamer. Au fost încercate mai întâi motive legate de o eventuală paranoia declanşată de pierderea fiului său şi de conflictul cu prinţul de Savoya. Iar în cele din urmă , s-a argumentat direct că retragerea licenţei este motivată de faptul că Dr. Hamer nu recunoaşte şi nu se supune regulilor medicinei şcolastice. Doar astfel s-a reuşit retragerea dreptului de practică. Deşi ulterior i s-a propus lui Hamer de mai multe ori redarea dreptului de practică dacă se va „lepăda“ de teoriile sale şi va recunoaşte valabilitatea teoriilor şcolastice. Lucru pe care Hamer l-a refuzat permanent.

Pentru a-şi putea publica lucrările, Hamer a trebuit să înfiinţeze o editură proprie, căci nu a găsit nicăieri un editor dispus să-i tipărească lucrările. După nenumărate şicane, unele dintre ele putând fi chiar calificate ca antentate în stil mafiot (asupra Dr. Hamer s-au tras şi focuri de armă), în cele din urmă Dr. Hamer a primit găzduire în Austria, în localitatea Burgau (soţia primarului de acolo fusese vindecată de cancer de către Dr. Hamer). Astfel, „vânătoarea de vrăjitoare“ s-a mutat din Germania în Austria.

Între timp au mai fost făcute două verificări oficiale ale teoriei lui Hamer, de către specialişti. Prima a avut loc în 23 şi 24 Mai 1992 (Conferinţa medicilor la Clinica pediatrică din Gelsenkirchen) unde au fost analizate 24 de cazuri. În concluziile acestei conferinţe prof. Dr. E.A. Stemmann şi Dr. Elke Mühlpfort scriau: „Am găsit la toate cele 24 de cazuri, în care erau prezente în medie 4-5 afecţiuni pentru fiecare caz, că legile biologice ale Noii Medicini, la cel puţin 1-3 afecţiuni pentru fiecare caz îndeplineau exact toate cele trei nivele, psihic, cerebral (creier) şi fiziologic (organe), şi astfel sincron pentru fiecare fază… Probabilitatea ca, după exacte verificări ştiinţifice a legilor Noii Medicini, aceasta să fie corectă, trebuieşte considerată deci ca fiind foarte mare.“

O a doua verificare a avut loc în 25.03.1994 la Secţia urologie a Spitalului orăşenesc din Celle (Germania). Şi aici, cele opt cazuri prezentate, au confirmat valabilitatea conceptelor cuprinse în Noua Medicină.

Dr. W. Stangl (Austria), care a verificat personal 130 de cazuri tratate conform Noii Medicini de către Hamer, a confirmat corectitudinea conceptelor lui Hamer. Dar deoarece a făcut acest lucru în scris, a avut de suportat o teroare de peste 2 luni de zile, cu telefoane din 2 în 2 minute, care printre altele conţineau şi ameninţări cu moartea la adresa copiilor lui Stangl. În cele din urmă Dr. Stangl a cedat şi si-a retras afirmaţiile pozitive făcute la adresa Noii Medicini.

Între timp s-a încercat a-l declara pe Hamer şi nebun, lucru însă care nu a avut succesul scontat, cel puţin din punct de vedere juridic. Noua Medicină s-a răspândit treptat şi în Franţa precum şi în Spania. Dacă în Spania ea a fost mai mult sau mai puţin tolerată, în Franţa, în cadrul unei campanii coordonată de Paris, toţi medicii care terapiau confor Noii medicini au fost chemaţi în aceaşi zi la Oficiile de sănătate regionale şi obligaţi să semneze o declaraţie prin care se obligă a nu mai practica Noua Medicină. Altfel li s-ar fi retras licenţa.

………………………………….

Cazul Olivia

În continuare în cartea lui Johannes Jürgenson se face referire pe larg asupra unui caz care a stârnit foarte multe comentarii şi foarte multă patimă. În esenţă este vorba despre cazul fetiţei Olivia Pilhar, din Austria, ai cărei părinţi nu au fost de acord cu chemoterapia fetiţei lor. Drept urmare păriţilor le-a fost suspendat dreptul de a se îngriji de fata lor, iar aceasta a fost mai departe terapiată chimic contrar voinţei părinţilor. Olivia a murit în cele din urmă, cu toată terapia chimică alopată, dar nu de cancer, ci de infarct cardiac, una dintre consecinţele tipice ale unei chemoterapii, nu numai la adulţi, ci şi la copii.

Asupra întregii poveşti puteţi citi în Site-ul http://www.pilhar.com/ (relatările sunt parţial traduse şi în limbile engleză şi franceză). Ceea ce este din păcate trist, este faptul că în conformitate cu legile europene, un adult are dreptul de a refuza o terapie pentru el însuşi (indiferent despre ce fel de terapie este vorba) dar un părinte NU are dreptul de a refuza o terapie oficială pentru copilul său.

Cu alte cuvinte Măria Sa Statul (medicina şcolastică) ştie mai bine ce trebuie făcut cu copii noştri decât noi, părinţii. Desigur, se poate replica prin faptul că părinţii nu sunt medici, nu au calificare de specialitate. Da, dar oare medicii au calificare de părinte al unuia sau altuia dintre copii? Oare poate fi cineva mai „bine informat“ şi mai în măsură să ştie care terapie îi face bine sau care nu propriului copil? Este nevoie de diplomă de medic pentru a observa faptul că o anumită terapie îi face mai mult rău decât bine copilului meu?

Multe întrebări, şi foarte puţine răspunsuri. Răspunsuri care nu se doreşte a fi date. Căci altfel „ar însemna că noi toţi am fost nişte idioţi până acuma“, cum se exprima profesorul de medicină mai sus citat. (Şi dacă totuşi, întradevăr, aţi fost idiot până acuma Domnule Doctor?) Şi nu numai, ba chiar Domniile Lor ar risca să fie acuzaţi de daune, prejudicii aduse sănătăţii pacienţilor, şi în ultimă instanţă de crimă! Miza este foarte mare. Pentru noi, este în joc sănătatea noastră, pentru ei este în joc cariera şi veniturile lor. Dar oare pentru cât timp încă?

Deocamdată au câştigat mai tot timpul ei.

Căci PECUNIA NON OLET! Banii nu au miros!

Concluzii Qui bono:

Am stat mult timp pe gânduri, dacă este util să vă prezint cartea lui Johannes Jürgenson sau nu.

Pe de o parte informaţiile pe care le cuprinde această carte sunt, multe dintre ele, foarte interesante. Se pot întâlni multe idei originale asupra AIDS, cancerului şi a altor afecţiuni cronice. Multe dintre aceste idei sunt confirmate şi prezentate în forme foarte asemănătoare de către alţi medici şi autori, cum ar fi Dr.H. Kremer, Dr. J. Sacher, Dr. C. Köhnlein, Dr. Lanka, etc.

Pe de altă parte Johannes Jürgenson este în mod evident un adept foarte înfocat al Noii Medicini Germanice a Dr. Hamer. Lucru care mă determină la o anumită rezervă, căci patosul este de multe ori păgubitor în astfel de întreprinderi. Noua Medicină Germanică a stârnit atâta patimă în jurul ei, pro şi contra, încât de multe ori este greu să mai distingi ceva clar în acest „junglă“ de patimi duse până la agresivitate. Există în Internet Site-uri categorice pro-Hamer http://www.pilhar.com/ şi categorice contra-Hamer http://www.todessekte.de/ (Todessekte=Secta morţii).

Tocmai şi de aceea parte finală a cărţii am sintetizat-o succint, fără a mai face o traducere exactă şi detaliată. Este anume parte în care patima apărării lui Hamer se confruntă cu patima desfiinţării totale a acestuia.

Un alt lucru care m-a deranjat pe mine personal la această carte este o prea „subţire“ indicare a surselor pentru unele dintre afirmaţiile făcute în ea. Unele lucruri îmi erau cunoscute dinainte, şi astfel le pot lua ca atare. Pentru altele însă (este drept, nu foarte multe) am resimţit lipsa indicării acestor „surse“ care ar permite o confruntare pe baza unor documente fie oficiale, fie publice (publicate).

Totuşi consider că este calea cea mai corectă, de a vă lăsa pe Dumneavoastră să judecaţi singuri şi să alegeţi ceea ce consideraţi că este valoros şi corect din acest material. Tocmai de aceea am luat în final decizia de a vă prezenta totuşi materialul respectiv.

Capitolul despre terapie nu l-am integrat în acest material din mai multe motive. În primul rând în terapie rolul principal îl joacă pacientul, care trebuie să-şi rezolve „conflictul-şoc” sub care se află. Desigur că terapeutul însoţeşte şi intervine cu o serie de metode complementare, dar totuşi pacientul însuşi este factorul principal în eliminarea conflictului, lucru care de altfel este şi normal. În al doilea rând terapia este prezentată într-o formă succintă, care poate da naştere la neînţelegeri. Şi nu în ultimul rând „isterizarea” care s-a creat în jurul Noii Medicini Germanice mă obliga să fiu un pic mai reţinut, mai ales în ceea ce priveşte informaţiile terapeutice concrete.

Aceasta şi datorită faptului că medicina şcolastică a comis o mare, fundamentală eroare, după părerea mea, în ceea ce priveşte Noua Medicină Germanică. Nu a întreprins (şi nu a voit să întreprindă) nici o verificare ştiinţifică, fundamentată, bazată pe o cazuistică concretă, pe argumente reproductibile şi verificabile, a teoriilor şi conceptelor cuprinse în Noua Medicină Germanică. De ce oare?

Dacă această teorie a lui Hamer este falsă, ar fi (logic gândind) foarte uşor de demontat, fapt care ar desfiinţa complect şi definitiv argumentaţia lui Hamer. Ori tocmai acest lucru nu-l face medicina şcolastică. Ea se rezumă a-l împroşca cu noroi pe Hamer, a refuza agresiv toate conceptele sale, a-l declara „şarlatan“ fără însă a aduce şi dovezi pentru aceasta. Doar a afirma că Hamer este nebun şi şarlatan, doar pentru că aşa „vrea muschii mei“, pentru mine nu este un argument, ba dimpotrivă, este o dovadă că ceva este „putred“ aici.

Şi din păcate mai cunoaştem o serie de antecedente de acest fel ale medicinei şcolastice, fie aici enumeraţi doar Bechamp, Royal Rife, Hoaxley, Enderlein, Wilhelm Reich, Naessens, şi încă mulţi, mulţi alţii. Cu care s-a procedat exact în acelaşi mod: s-a încercat desfiinţarea lor ca persoane şi specialişti, dar nu s-a adus niciodată un argument pertinent care să dovedească falsitatea concepţiilor lor. Ci doar aşa, pur şi simplu, sunt nebuni pentru că nu spun ce vrem noi.

Iar, în ultimă instanţă, cei care în mod concret au de suferit suntem noi, oamenii obişnuiţi. Care ne punem foarte adesea întrebare QUI BONO? Şi care constatăm că „profitul“ nu este unul de sănătate pentru noi, ci unul de „bani“ pentru ei.

Sper ca Pecunia non olet să ne facă mai atenţi, să ne ţină mai treji şi să ne determine să ne informăm şi pe mai departe cu cât mai multă atenţie asupra a ceea ce se are de gând a „ni se face“ de către medicina şcolastică alopată.

QUI BONO,  07.04.2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: